Despre carte
Colecţia „Biblioteca Polirom. Esențial”
Traducere de Mădălina Ghiu
Părintele Donissan slujeşte într-o mică parohie din Artois, în nordul Franţei. În jurul lui se adună fiinţe nefericite, supuse greşelii, în căutarea mîntuirii. Obsedat de păcat şi îndoindu-se de vocaţia lui ecleziastică, el trăieşte în rugăciune şi asceză, mortificîndu-se cu sălbăticie, angajat într-o luptă miraculoasă, violentă şi disperată împotriva diavolului. Pradă ideală pentru Satan, întîlnirea lor este iminentă şi pregăteşte confruntarea viitorului sfînt din Lumbres cu esenţa răului, întrupată în adolescenta vicioasă şi criminală Mouchette, devotată îngerului căzut. Această întîlnire memorabilă, într-o lume îngheţată, iraţională şi haotică, în care tînărul preot, rătăcit în noapte, este supus ispitei şi sărutului luciferic, este o mărturie despre puterea şi ajutorul credinţei în lupta cu forţele răului.
***
Despre autor
Georges Bernanos (1888-1948) s-a născut la Paris. A debutat ca ziarist. S-a înrolat ca voluntar în Primul Război Mondial şi, rănit de cîteva ori, a rămas marcat pe viaţă de tragedia şi absurdul războiului. Debutează în 1926 cu romanul Sub soarele lui Satan, care se bucură de un succes remarcabil. Multe dintre operele sale sînt dedicate interogaţiilor majore ale fiinţei umane în legătură cu sensul credinţei şi cu graniţa fragilă care desparte binele de rău. Romanul a fost ecranizat de Maurice Pialat, cu Gérard Depardieu şi Sandrine Bonnaire în rolurile principale. Filmul, care a provocat serioase controverse, a fost premiat cu Palme d’Or la Festivalul de la Cannes din 1987.
Credit foto: http://salon-litteraire.linternaute.com/fr
***
3.
I se părea că se afundă într-o mare de linişte, într-o cădere dulce, într-o parte. Apoi, dintr-odată, chiar durata acestei alunecări l-a înspăimântat ; i-a evaluat adâncimea. Cu un gest instinctiv, venit din frică, întinse ambele mâini către umărul care rămăsese nemişcat.
Vocea, la fel de prietenoasă, dar care-i spărgea acum urechile, spuse :
— Nu-i decât o ameţeală… atât… nimic mai mult… Sprijiniţi-vă de mine : nu vă fie teama de nimic ! Ah ! Dar aţi mers, nu glumă ! Cât sunteți de obosit ! Vă urmăresc de mult, am văzut bine ce aţi făcut, prietene ! Eram şi eu acolo, în spatele dumneavoastră, când vă căutaţi calea umblând în patru labe… Ha ! Ha !…
— Nu v-am văzut, murmură abatele Donissan. Este oare posibil ? Aţi fost într-adevăr acolo ? Mi-aţi putea spune… ?
Nu a reuşit să termine. Alunecarea a reînceput cu o cădere neîntreruptă, rapidă, perpendiculară. Întunericul în care se scufunda îi şuiera pe la urechi ca o apă adâncă. Desfăcu mâinile şi se apucă de umerii străinului cu ambele brațe, agățându-se de el cu toată puterea. Torsul pe care se sprijinea din răsputeri era solid şi noduros ca un stejar. Sub apăsare nu s-a clătinat nici un moment. Și faţa bietului preot a simțit atingerea și căldura unei alte fețe, necunoscute. Într-o secundă, pentru o fracțiune de timp aproape imperceptibilă, toate gândurile l-au părăsit – atent doar la sprijinul întâlnit – la consistenţa, la stabilitatea obstacolului care îl ținea deasupra unui abis imaginar. Îl apăsa cu toată greutatea cu siguranţă exagerată, delirantă. Vertijul, topit de un foc misterios în coşul pieptului, i se scurgea încet din vine.
Şi chiar atunci, chiar în acel moment, deși o astfel de certitudine se extinde doar progresiv în câmpul conștiinței, deci chiar atunci, se pare, vicarul din Campagne a înţeles că nu scăpase de ce fugise întreaga noapte blestemată.
A simţit, oare, teamă ? A avut convingerea disperată că ceea ce trebuia să se întâmple acum s-a întâmplat, iar inevitabilul s-a produs ? A trăit acea bucurie amară a celor condamnați care nu mai au nimic de sperat sau nici o cale de atac ? Sau a fost mai degrabă prevestirea destinului preotului din Lumbres ? În orice caz, nu a fost deloc surprins să audă vocea spunând :
— Ţineţi-vă bine… să nu cădeţi, până când va trece această mică criză. Sunt într-adevăr prietenul vostru – dragul meu – vă iubesc foarte mult.
Un braț îi încercuia spatele într-o îmbrățișare lentă, blândă, cuceritoare. Își lasă capul să cadă din nou, bine înfipt între umărul și gâtul lui. E atât de aproape, încât îi simte pe frunte şi pe obraji căldura respirației.
— Dormi la pieptul meu, tu, prunc al inimii mele, continuă vocea cu același ton. Ţine-mă strâns, dobitoc stupid, preot amărât, tovarăşul meu. Odihneşte-te. Tare bine te-am căutat şi bine te-am mai vânat. Eşti aici. Cât de mult mă iubeşti ! Dar să vezi cât mă vei iubi de-acum încolo, fiindcă nu am de gând să te abandonez, heruvimul meu, rob tonsurat, prieten pe vecie !
A fost pentru prima dată când Sfântul din Lumbres l-a auzit, l-a văzut, l-a atins pe cel care avea să fie partenerul infam al vieții lui pline de durere și, dacă îi credem pe unii care au fost confidenții sau martorii unei anumite încercări tainice, îl va mai auzi de multe ori şi după aceea, până la eliberarea finală ! A fost pentru prima dată, totuși l-a recunoscut cu ușurință. I-a fost imposibil să se îndoiască în acest moment de simțurile sau de rațiunea sa. Pentru că el nu este unul dintre aceia care din naivitate împrumută propriului călău, prezent în fiecare dintre gândurile noastre, nutrindu-ne cu ura lui, răbdător și perseverent şi subtil, înfăţişarea şi comportamentul dintr-o epopee fantastică… Oricare altul în afară de vicarul din Campagne, chiar și la fel de lucid ca el, nu şi-ar fi putut reprima, într-o astfel de conjunctură, prima senzaţie de frică sau cel puțin frisonul dezgustului. Dar el, încordat de repulsie, cu ochii închiși, ca să-şi adune toate forţele, atent să nu cadă pradă unei agitaţii inutile, cu întreaga voință ieşită din el precum o sabie din teacă, încerca să-şi înfrângă groaza.
