Sub soarele Africii răsăritene este cel mai nou titlu al colecţiei „Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri”. Cu o prefaţă de Mircea Anghelescu, cartea semnată de faimosul explorator şi jurnalist Mihai Tican Rumano este disponibilă în librării din această săptămînă şi pe www.polirom.ro. Vă prezentăm un fragment în avanpremieră.
DESPRE CARTE
„Sprinteneală de gînd, fluiditate în frază, o ageră ascuţime de a deţine amănuntul plastic şi caracteristic, observaţie educată şi întreţinută cu lecturi diverse, mult dar al pitorescului, umor şi sensibilitate – avem de-a face nu numai cu un om mereu ispitit de necunoscut şi de riscul aventurii, dar şi cu un scriitor autentic.” (Cezar Petrescu)
În decembrie 1934, atras de farmecul continentului negru, pe care îl îndrăgea în mod deosebit, Mihai Tican Rumano a pornit într-o călătorie care l-a dus pînă în Somalia. A vizitat oraşe încărcate de istorie, ca Istanbulul, Alexandria, Ierusalimul sau Beirutul, şi ţări exotice, ca Djibouti, Somalia sau Zanzibar. A străbătut distanţele „cu trenul, cu vaporul, cu automobilul, cu caravana şi cu aeroplanul”. Peste tot a stat de vorbă cu localnicii, încercînd să afle care sînt obiceiurile şi tradiţiile lor, şi a făcut numeroase fotografii cu care şi-a ilustrat impresiile de călătorie.
„Lipsite de ostenit rafinament stilistic, scrise direct, cărţile lui Mihai Tican sînt palpitante ca însăşi aventura.” (Pamfil Şeicaru)
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Mombasa – Zanzibar – Dar es Salaam
După ce dădurăm o raită prin… capitală, ne îndreptarăm spre marginea aşa-zisului orăşel, unde se găseşte palatul regelui negru.
Şase-opt căsuţe africane, parcă mai răsărite decât cele obişnuite, stau mai la o parte de restul locuinţelor indigene.
Învelite cu paie şi strânse una lângă alta, ele sunt dominate de una mai mare, mai înaltă şi cu o turlă de vreo trei metri înălţime ce se ridică în mijloc. Este… palatul regelui negru. Un fel de gard de mărăcini şi pe dinăuntru căptuşit cu paie şi noroi înconjoară locuinţa regală.
La intrarea noastră pe poartă, câţiva sclavi în costumul lui Adam şi înarmaţi cu un fel de suliţe ne întâmpină.
Gazda noastră, care ne însoţea, cunoştea limba regelui.
Spuse sclavilor scopul vizitei noastre.
Atunci unul din ei se duse să-i spună regelui că trei albi vor să-l vadă.
Pe când se anunţa vizita noastră, am avut tot timpul să studiem înfăţişarea palatului şi să ne distrăm privind vreo 40-50 de maimuţe care se aflau în curtea regală. De diferite mărimi şi specii, caraghioasele vieţuitoare făceau tot felul de năzbâtii. Unele, mai mici şi mai zvelte, erau căţărate pe turla… palatului şi, făcând diverse tumbe, se îmbrânceau, după care îşi mai dădeau şi câte o labă, fapt care provoca bătaia. Una din ele, probabil supărată de atâta ofensă, se aşezase chiar în vârf de tot şi, cu toate că celelalte veneau pe rând s-o tragă de coadă, ea nici nu gândea să se clintească. Feţişoarele lor roze erau atât de caraghioase făcând gesturi omeneşti, încât privind uitasem cu desăvârşire de sclavul care se dusese să ne anunţe şi nu se mai întorcea. Altele, mai mari, mai bătrâne, se strânseseră în jurul nostru şi ne studiau. La un moment dat, cu gesturi de copil năzdrăvan şi curios să ştie toate, un maimuţoi roşcovan, numit în Africa makai, se apropie de gazda noastră, îi luă cu lăbuţa pulpana hainei, o ridică în sus şi apoi, întorcând capul într-o parte, scuipă zgomotos. Închipuiţi-vă scenă!
În timp ce râdeam mai cu poftă, sclavul se întoarse şi ne făcu semn că putem intra.
O uşă sui-generis se dete în lături şi pătrunserăm în „apartamentul regal”. Regele, un tip înalt, ca de vreo 55-60 de ani, cu părul vâlvoi şi barba încâlcită, era căsătorit proaspăt şi şedea cu tânăra sa soţie, o negresă de 14-15 ani, tolăniţi pe piei de animale.
La apariţia noastră, tânăra regină, cu gesturi de pisică, sări în sus şi o luă la fugă, ca şi cum ar fi gonit-o cineva.
Casa regească pe dinăuntru e lipită cu pământ şi parte din pereţi sunt acoperiţi cu piei de animale sălbatice. Niciun pat, niciun fel de mobilier, afară de câteva arcuri şi suliţe rezemate într-un colţ. Pe jos, tot piei de animale acoperă pământul.
Regele, complet despuiat, după ce intrarăm în casă, îşi trase pe el o cămaşă lungă, un fel de halat, peste care îşi încinse un cordon făcut din cioburi de sticlă şi pietre – apoi, cu gesturi leneşe, după ce îşi şterse bine ochii, punându-şi mâinile sub cap, se întinse cât era de lung şi spuse interpretului că putem lua loc pe jos, pe piei.
DESPRE AUTOR
Aventurier pasionat de călătorii şi regiuni exotice, Mihai Tican Rumano şi-a cîştigat faima în străinătate înainte de a fi cunoscut şi apreciat pentru cărţile sale în România. Născut în 1893 la Berevoeşti, lîngă Cîmpulung-Muscel, fuge la 13 ani de la prăvălia unde lucra, ajungînd la Bucureşti, apoi la Brăila, Constanţa, iar de acolo, îmbarcat pe un vas ca ajutor de bucătar, tocmai în Argentina. Are o viaţă spectaculoasă, cu călătorii în toată lumea: întîi în America Centrală şi de Nord, Australia şi Noua Zeelandă, apoi în Congoul belgian, Africa Occidentală şi Centrală. Se întoarce în Africa, marea lui pasiune, pentru a vizita şi coasta răsăriteană, după ce a locuit o vreme în Spania şi a publicat cărţi de călătorie în spaniolă, traduse şi în română, cu mare succes în perioada interbelică.
Dintre cărţile publicate în România, amintim: Viaţa albului în ţara negrilor (1930); Lacul cu elefanţi (1930); Dansul canibalilor (1931); Misterele continentului negru (1933); Icoane dunărene: Dunărea, Delta şi taina bălţilor (1933); Nopţi barceloneze. Barrio chino (1937); La vînătoare în Congo (1968).
