Strania bibliotecă

Motto1: „În același timp, neliniștea mi s-a preschimbat într-o neliniște care nu mai era neliniștitoare. Iar o neliniște care nu prea e neliniștitoare nu se poate numi neliniște.” (Haruki Murakami)

Motto2: „Micul prinţ, care îmi punea o mulţime de întrebări, părea că niciodată nu le aude pe-ale mele. Nu m-am lămurit deplin decât încetul cu încetul, şi asta datorită unor cuvinte pe care le rostea întâmplător.” (Antoine de Saint-Exupéry)

În aparență, colorată, cu ilustrații fanteziste și puțin text, Strania bibliotecă este o carte pentru copii. În esență, este, asemenea Micului prinț, o carte de înțelepciune. Personajul lui Antoine de Saint-Exupéry are în grijă un trandafir, cei trei vulcani și un asteroid pândit de baobabi. Personajul lui Murakami este un copil interesat de cărți, un cititor neobișnuit. Pentru el sunt importanți mama, graurul și pantofii:

„― Te supără ceva?

― Da, am zis eu. Sunt îngrijorat pentru că nu știu dacă mama și graurul meu sunt bine.

― Lumea își urmează propriul făgaș, a zis bătrânul încruntându-se. Fiecare se gândește la ale lui. Și mama, și graurul. Toți suntem la fel. Lumea își urmează propriul făgaș.

Nu prea am înțeles că voia să zică, dar am încuviințat.” (p. 70)

Pantofii băiatului erau din piele fină, costaseră mult și erau cadou de la mama. N-ar fi vrut să rămână fără ei și să se întoarcă, așa cum se și întâmplă, desculț acasă. Fusese nevoit să se miște fără zgomot și de aceea îi abandonase în subsolul bibliotecii care-l ținuse captiv. Are noroc, mama pare că nu observă nimic, nici că băiatul nu mai are pantofii, nici că acesta lipsise de acasă câteva zile, câteva nopți. De câteva ori vine vorba despre pantofi, n-au cum să nu fie importanți:

„O bucată de timp am mers înainte pe coridorul lung fără să mai spunem nimic.

― Auzi? a zis Omul Oaie puțin mai târziu.

― Da?

― Ai uitat de pantofi?

― Am uitat, am răspuns eu, dar cu ocazia asta mi-am reamintit de ei, deși abia uitasem.” (p. 79)

Multe titluri de carte au o doză de ambiguitate. Nu se întâmplă la fel și în acest caz: chiar este vorba, la un prim nivel de semnificație, despre o bibliotecă stranie, o construcție din care nu lipsește sala de lectură, garanție a intimității, a separării, prin constrângere de data asta, de cealaltă viață. Când citești, adică atunci când cobori într-o carte așa cum ai coborî într-un subsol, în subterana umană, te întâlnești cu tine în diferite ipostaze. Îți întâlnești spaimele și te confrunți cu dorințele reprimate. O metaforă clasică, oarecum uzată, preluată și de Carlos Ruiz Zafon, este aceea a cărții-oglindă: cartea nu este, în sine, rea sau bună, totul depinde de cum este cel care o citește, de structura lui interioară. Eroul lui Haruki Murakami are toate însușirile unui bun cititor, este, mai întâi de toate, nehotărât:

„Mă simțeam foarte nelalocul meu. Și nici nu țineam morțiș să aflu cum se colectau impozitele în Imperiul Otoman. Era doar un gând care pur și simplu îmi încolțise în minte în timp ce mă întorceam de la școală. Îmi zisesem, chiar așa, oare cum se colectau impozitele pe vremea Imperiului Otoman? Iar ai mei m-au învățat încă de mic să dau fuga la bibliotecă și să mă interesez când mă lovesc de ceva ce nu știu.

― Stați liniștit, am zis eu. Nu țin morțiș, în plus, este și un domeniu de specialitate, așa că…

Voiam s-o șterg din camera aceea ciudată cât mai repede.

― Ce prostii îndrugi? a zis bătrânul supărat. Avem mai multe cărți despre colectarea impozitelor în Imperiul Otoman. Ai venit aici cu gândul să-ți bați joc de bibliotecă, băiete?

― N-am venit cu un asemenea gând, am zis eu în grabă.” (p. 15)

În maniera consacrată de, să zicem, volumul În căutarea oii fantastice, Haruki Murakami creează un gen de proză onirică, pentru a construi un scenariu distopic. Ilustrațiile sunt spectaculoase și se află în perfectă complementaritate cu textul. Când pe o pagină apare „un dulău mare și negru”, cu „o zgardă din piele incrustată cu pietre prețioase și ochi verzi”, pe pagina imediat următoare se ivește irisul verde al unui ochi de câine, acel câine de care se teme adolescentul.

Și mai interesante sunt cele câteva pagini în care cuvintele fetei fără grai, mai mult un spirit (sau poate un spiriduș), sunt puse în evidență prin culoare – albastru, în loc de negru. Fata vorbește în gând, dar băiatul o aude perfect:

„― Ești mută? am întrebat-o eu.

Da, mi-au fost distruse corzile vocale când eram mică.

― Distruse? am zis eu mirat. De cine?

Fata doar a zâmbit, fără să răspundă. Dar a fost un zâmbet radios, care parcă a rarefiat aerul din încăpere.

Te rog să înțelegi un lucru, a spus ea prin semne. Domnul Om Oaie nu e o persoană rea. Are suflet bun. Dar îi este foarte frică de bătrân.

― Înțeleg asta, desigur, am zis eu… Dar…

Fata a venit lângă mine și și-a pus o mână peste a mea. Era micuță și catifelată. Inima mea mai avea puțin și se rupea în două.

Mănâncă acum, cât e cald!, m-a îndemnat ea. O masă caldă o să-ți dea puteri.

Apoi a deschis ușa și a ieșit, împingând măsuța cu rotile. Mișcările ei erau suave ca un vânt de mai.” (pp. 49-50)

Ar putea fi vorba în cartea aceasta, derutantă prin inserțiile fantastice, despre coborârea, prin lectură, în propriul infern. Biblioteca borgesiană este definită ca Paradis. Dar n-ar putea fi oare definită Biblioteca și ca spațiu infernal? Absența libertății este un semn că așa stau lucrurile: o carte veche, scrisă în limba turcă, îl ține pe tânăr prizonier și atârnă mai greu în mintea lui decât bila de oțel de care-i fusese legată glezna. Adolescentul are nevoie de cel puțin o călăuză (se va dovedi că va avea nevoie chiar de mai multe călăuze), pentru a ieși din labirintul lipsit de lumină care trebuie parcurs după un anumit ritual – îngenunchere, ascultarea pământului, ascuțirea simțurilor.

Este multă poezie în paginile acestei cărți, care adună într-un ochi al furtunii tot felul de simboluri, salvându-le de la o dispariție iminentă. Taxele și impozitele sunt, probabil, un fel de datorie pe care, trăind, suntem nevoiți să o plătim, acel preț fiind convenit nu neapărat în prezența noastră:

„Pe măsură ce întorceam filele, mă transformam în perceptorul turc Ibn Armut Hasir, care cutreiera străzile Istanbulului cu iataganul la brâu, colectând taxe și impozite. În văzduh plutea un miros de fructe, orătănii, tutun și cafea, ca un râu stătător. Vânzătorii de curmale și mandarine turcești stăteau pe marginea drumului și-și strigau marfa. Hasir era un om pașnic, cu trei neveste și șase copii. Avea acasă un papagal, la fel de drăgălaș ca graurul meu. (pp. 51-52)

„Noaptea cu Lună nouă se apropie în surdină, ca un delfin orb.

Pe înserat, bătrânul a venit să verifice ce fac. S-a bucurat când m-a găsit stând la birou și citind cu înfrigurare. Văzând că se bucură, m-am înveselit și eu puțin. Orice s-ar întâmpla, îmi face plăcere să văd pe cineva fericit.

― Vai, ce surpriză! a zis el scărpinându-și bărbia. Merge mai bine decât m-aș fi gândit. M-ai impresionat, băiete!” (p. 69)

Ce mai au în comun cele două personaje, Micul prinț și tânărul erou al lui Murakami este limpede de văzut cu inima: o candoare fără sfârșit și un destin acceptat cu resemnare, întrebările interminabile și răspunsurile enigmatice. În nopțile cu Lună nouă, toți delfinii sunt orbi. Aș zice că nu se aude nici râsul-clinchet de clopoței al stelelor.

Strania bibliotecă de Haruki Murakami