„Sovietstan. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadijikistan, Kîrkîzstan și Uzbekistan” de Erika Fatland – Editura Paralela 45 (fragmente)

„Ruinele metropolei Merv, celebră odinioară, dinestul Turkmenistanului acoperă o suprafață atât de întinsă încât cel mai ușor e să te deplasezi cu mașina. Merv a făcut parte din imperiul lui Alexandru cel Mare în secolul al patrulea î.Hr., dar a cunoscut apogeul puterii cu peste un mileniu mai târziu, în ecolul al doisprezecelea. Cu toate că nu a mai rămas mare lucru până azi, Merv este considerat unul dintre cele mai bine conservate orașe-oază de pe Drumul Mătăsii. Agrnțiile de turism descriu ruinele ca pe unul dintre obiectivele obligatorii de vizitat în Turkmenistan, și abia așteptam să le văd. La prima vedere, Merv a fost o dezamăgire. Majoritatea structurilor nu sunt decât niște movile în nisip, iar în alte locuri au fost ridicate schele deloc atrăgătoare în așteptarea săpăturilor arheologice. Oamenii deșertului nu au construit pentru veșnicie. Principalul lor material de construcții era argila, cu care se lucra ușor și care era eficientă, oferind izolație bună împotriva căldurii și frigului. Dar nu este un material care să reziste testului timpului. Vântul și vremea tocesc pereții și acoperișurile, iar dacă clădirile nu sunt întreținute regulat, se prăbușesc și curând devin parte din pământul pe care se înălțau odinioară.

Murat și cu mine ne-am cățărat pe rămășițele zidurilor cetății, care sunt acum doar un mic val ce străbate peisajul. Din vârf, am privit peste pământul neted maro-deschis, care se întindea până la linia orizontului. Chiar și aici, la cele mai mari și mai importante ruine din Turkmenistan, eram complet singuri. Nimeni nu știe cu siguranță ce se ascunde sub pământ în mijlocul ruinelor acestor ziduri. Pot fi case sau temple, poate chiar palate întregi. Deși au avut loc mai multe excavații în epoca sovietică, lucrările încă sunt într-o fază foarte timpurie – mai sunt mulți, mulți ani de săpături anevoioase.” (p. 90, Turkmenistan, Ultima expediție)

«Catedrala, cea mai mare din Asia Centrală, era aproape plină. Câteva sute de credincioși erau la slujbă, îmbrăcați în costume deschise la culoare și fuste respectabile. Cei mai mulți aveau trăsături europene, deschise de la culoare, și toți, până la cel mai mic copilaș, stăteau în tăcere și-l ascultau pe preot.

– Timp de șaptezeci de ani, bunilor creștini li s-a interzis dreptul de a-și practica credința, iar catolici de pretutindeni au fost deportați aici, în Karaganda din Kazahstan, din cauza cetățeniei și a credinței lor. Preotul vorbea încet, într-o rusă corectă, dar cu un accent german sesizabil. Din acest motiv, îmi face o deosebită plăcere să stau aici, în această biserică proaspăt sfințită, Fecioara Maria de la Fátima. Și ar putea oare să existe vreun nume mai potrivit penru o biserică ridicată aici, dintre toate locurile?

Numele catedralei se referă la evenimentele despre care se spune că s-ar fi petrecut în satul portughez Fátima în 1917. Într-o serie de apariții, Fecioara Maria le-a încredințat trei taine unor păstori tineri și săraci. Prima taină era despre Rusia: dacă Rusia nu se va converti, omenirea va suferi un război și mai mare, iar propaganda anticreștină va răspândi neadevăruri în toată lumea.

– Profețiile Fecioarei s-au încheiat cu următoarele vorbe luminate: „În cele din urmă, inima mea imaculată va izbândi. Preotul și-a îngăduit un zâmbet. Astăzi putem confirma că inima sa imaculată cu adevărat a izbândit. Uniunea Sovietică nu mai există, iar Rusia și Kazahstan sunt acum țări indepedente în care creștinismul se poate practica liber.» (pp. 160-161, Kazahstan, Marionetele lui Stalin)

„Poveștile despre război sunt povești despre haos. Sunt fragmentate, episodice, greu de înțeles, așa cum și războiul însuși e fragmentat, imprevizibil și de neînțeles.

Când războiul ia sfârșit, este împărțit în cifre, și astfel facem ordine în haos și facem neînțelesul mai ușor de cuprins. Războiul civil din Radjikistan a durat cinci ani. Primele luni, de la începutul verii lui 1992 până la sfârșitul iernii lui 1993, au fost cele mai sângeroase. Au fost uciși între cincizeci de mii și o sută de mii de oameni, și peste un milion au fost forțați să-și părăsească locuința.

Când războiul se dezlănțuie, tot ce poți face e să supraviețuiești de la o zi la alta. Să te pregătești pentru ce e mai rău, să încerci să-ți controlezi frica și incertitudinea, și să găsești destulă pâine în fiecare zi.

– Îmi amintesc cozile, a spus Soraya, o femeie în vârstă pe care am cunoscut-o într-o colibă mică și simplă din Valea Yagnob, unde ea și soțul ei cultivau cartofi vara ca să-și suplimenteze pensia amărâtă. Mă trezeam când se crăpa de ziuă ca să prind loc la coadă. Și cu asta trecea dimineața. Dacă aveam noroc, prindeam o franzelă înainte să se termine. Iar a doua zi era la fel. Până la prânz, străzile erau pustii. Găștile de răufăcători profitau de lipsa paznicilor și hălăduiau pe străzi, jefuind și făcând numai necazuri. Era anarhie totală.

În fiecare zi, în timp ce soția lui stătea la coadă la pâine, Sanginmurat se ducea în centrul capitalei Dușanbe, la Filarmonică, unde lucra ca paznic. Întrucât pe timpul războiului nu erau concerte, el era singura persoană din clădire. Sanginmurat stătea singur în întuneric în ghereta lui de paznic, câte zece-douăsprezece ore odată, șapte zile pe săptămână. Nu îndrăznea să aprindă luminile de teamă să nu fie împușcat.

– De fiecare dată când mergeam în centru, mă întrebam dacă o să mă mai întorc viu acasă, mi-a povestit el. Unde locuiam noi, situația era relativ calmă, dar în oraș războiul era în toi.” (pp. 257-258, Tadjikistan, Chipurile războiului)

„Legenda spune că Arslanbob, marele binefecător al satului și cel după care a fost numit acesta, a sosit acolo prima dată în secolul al unsprezecelea. Profetul Mohamed îl trimisese într-o misiune să găsească raiul pe pământ. Arslanbob a vizitat diverse locuri și țări, însă nu a găsit raiul – până când a ajuns la o vale fertilă înconjurată de pante verzi, cu râuri și izvoare pline de apă curată, scânteietoare. Arslanbob a știut că și-a îndeplinit misiunea. Singura problemă era că acel loc dumnezeiesc nu avea copaci. Arslanbob a vorbit cu Mohamed și i-a spus că a găsit raiul pe pământ, dar acolo nu se găsesc copaci. Așa că Mohamed i-a trimis un sac de nuci, iar Arslanbob a urcat în cel mai înalt punct al văii și a împrăștiat nucile.

Iar asta, potrivit biroului de turism, este originea pădurii de nuci din Arslanbob. Asilbek, sfântul satului și paznicul mausoleului din localitate, mi-a spus o variantă a aceleiași povești.” (p. 342, Kîrgîzstan, Nuci grecești)

„La scurt timp după ce am ieșit din Nukus, am ajuns la un pod mare. Abia când am ajuns la jumătatea podului am putut vedea fluviul de dedesubt: o fâșie îngustă, argintie de apă aproape stătătoare. Asta e tot ce a mai rămas din Amudaria, cunoscut de greci sub numele de Oxus, corespondentul Nilului în Asia Centrală, sângele vital al deșertului. Cu câteva săptămâni în urmă stătusem pe malul său în Valea Wahan din Tadjikistan și privisem spre Afganistan. Acolo încă era un fluviu în toată puterea cuvântului, lat și viu. Din Pair curge în Turkmenistan, iar în cele din urmă în Uzbekistan, unde se vărsa înainte în Marea Aral, printr-o rețea de râuri și cursuri de apă. Chiar dacă acum nu mai este decât o umbră a fostului fluviu, localnicii încă mai vorbesc despre Amudaria cu admirație. Amudaria nu mai varsă în vreo mare sau în vreun ocean, ci devine încet din ce în ce mai îngust, mai blând, micșorându-se până când dispare în cele din urmă în nisip.

În deșert, apa este mai valoroasă ca aurul. Amudaria și afluenții săi le-au permis nomazilor să trăiască în vechiul Horezm acum mai bine de două mii de ani. Spre frustrarea celor care se stabileau în regiune, Amudaria era un fluviu capricios care își schimba cursul frecvent, fără avertisment. Iar oamenii nu putea face altceva decât să-l urmeze. Întregi orașe mari sau mici se dezrădăcinau și se mutau după apă. În cele din urmă, oamenii au învățat cum se controlează apa. Au început să construiască sisteme de alimentare cu apă care se puteau oferi apă curată și rece sutelor de mii de oameni. Datorită acestor canale ingenioase, orașe-oază cum sunt M?erv, Hiva, Buhara, Samarkand și Kokand au putut să prospere în mijlocul deșertului.” (pp 396-397, Uzbekistan, Dumnezeul bumbacului)

SOVIETSTAN. O călătorie prin Turkmenistan, Kazahstan, Tadjikistan, Kîrgîzstan și Uzbekistan de Erika Fatland