“Sfinxul rus. Idei, identităţi, obsesii” – Ioan Stanomir

Ce „iaşte” Rusia? Aceasta-i întrebarea pe care Ioan Stanomir a întins-o ca o plapumă peste două secole din istoria marelui vecin de la răsărit. Plapuma încălzeşte, aşa cum o face literatura rusă, uriaşa literatură rusă, sub dogoarea căreia se pot naşte caractere, dar în acelaşi timp încinge. Aduce a patimă, a presiune, a pasiune concentrată sub umbrela asupritoare a unei conduceri totalitare.

Ioan Stanomir sudiază foarte atent „chestiunea rusească” de câţiva ani şi a tot publicat articole despre asta, atât online, pe lapunkt.ro şi contributors.ro, cât şi în revista 22. Două secole de istorie, concentrate în zeci, poate sute de articole despre marii scriitori ruşi, despre politica rusească, persecuţie, gulaguri, tirani, comunişti, teroare, despre tot ce poate defini acest spaţiu astfel încât încercarea de a-l explica să nu fie dezechilibrată înspre propagandă.

Parte din articolele publicate în reviste se regăsesc şi aici, grupate în patru secţiuni, Ideea rusă, Sub călcâi: zorii sovietici, Exilul şi arta îndepărtării şi De pe celălalt ţărm, într-o mişcare atât în timp cât şi în spaţiu, care nu se doreşte şi nu poate fi exhaustivă, tratată cvasieseistic, în texte concentrate, scrise cumva de sus, analitic, de la înălţimea unei acumulări informaţionale de excepţie. Totuşi, ideile sunt accesibile şi au un grad remarcabil de fineţe, cum, de pildă, am descoperit atunci când vine vorba despre Moartea lui Ivan Ilici, pe care Ioan Stanomir nu ezită să o aşeze în conexiune cu Şapte etaje (Dino Buzzati):

„Ca şi personajul din Şapte etaje, naraţiunea lui Dino Buzzati, Ivan Ilici vede ridicându-se, chiar din timpul agoniei sale, edificiul elegant în care va fi coborât după moarte. Prezenţa celui care se încăpăţânează să nu mai moară este, de la un punct încolo, agasantă. Moartea vine însoţită de singurătatea atroce şi de absenţa oricărei consolări.”

La fel se apleacă Ioan Stanomir şi asupra unui Puşkin – de la care, de altfel, începe „socoteala” – ori Turgheniev, ori Cehov. De aceea, cartea sa este de citit de orice iubitor de literatură. Şi nu numai. Pentru că literatura, ca mijloc de bază în construirea unei naţiuni puternice, este privită şi ca instrument în mâna conducătorilor.

Veţi regăsi aici şi Nabokov, şi Soljeniţîn, Bulgakov ori Ilf şi Petrov. Dar şi Putin. Pentru că aşa e Rusia. Cu de toate.

„În Rusia lui Putin, agresivă şi insondabilă, se află concentrate energia şi memoria veacurilor care o precedă. (…)

Represiunea este acompaniată permanent de o exaltare a fondului autohton: asemenea lui Stalin în anii Războiului de Apărare al Patriei, Putin este pregătit să grefeze pe fondul sovietic un întreg instrumentar de obsesii ţariste.”

Până la urmă, ce e bun? La ce ne oprim din Rusia? Ne oprim la ceva? Cu siguranţă, ne oprim. Pentru că nu poţi scoate totul din calcul, din viaţa ta. Oricum, Rusia te influenţează şi fără să vrei, şi fără să ştii. De aceea, cartea lui Ioan Stanomir încearcă să cuprindă multe unghiuri, multe perspective, ajutându-ne să analizăm în cunoştinţă de cauză un prezent mai greu de distins din cauza propagandei media. Este, în acelaşi timp, şi un supliment de cultură rusă, cu trimiteri către zone foarte interesante, mai ales pentru cititorii de literatură, acea literatură pusă în context. O carte necesară, fără îndoială.

Şi pentru că nu-mi doresc să vă îndepărtez de carte, dimpotrivă, să vă apropii, mai ales pe cei care iubiţi cărţile (pentru că mi-a plăcut), închei invitaţia la lectură cu un mic fragment din percepţia asupra lui Nabokov, un scriitor foarte atent analizat de Ioan Stanomir, nu doar prin prisma romanului Ada, despre care spune următoarele:

“Ada este unul dintre testamentele exilatului exemplar care a fost Nabokov. (…)

Ada este şi revanşa pe care Nabokov şi-o ia asupra istoriei, a acelei istorii din care vin exilul şi trauma sa. Rusia americană în care trăiesc marile familii aristocratice este proiecţia anamorfotică a biografiei sale. Acolo unde viaţa este limitată prin moarte, imaginaţia este suverană şi neînfrântă. Ada este tunelul în care Nabokov îl invită pe cititor.”

Ei, da, se înţelege că aceasta este o carte de citit cu creionul în mână. Rămâi, în orice caz, mai bogat. De urmărit o carte similară despre Marele licurici.

Sursa foto Ioan Stanomir: realitateadamboviteana.ro

Editura Adenium;