O nouă apariţie a îmbogăţit portofoliul colecţiei Biblioteca Polirom. Actual, a Editurii Polirom. „Septembrie”, de Jean Mattern, roman recompensat în 2015 cu Prix des Lecteurs du Salon du Roman Historique de la Levallois şi tradus în limba română de Constanţa Ciocârlie, a intrat recent în librării şi este disponibil şi în ediţie digitală. Vă poftim să „degustaţi” un fragment.
DESPRE CARTE
München, 1972. Doi ziarişti acreditaţi la Jocurile Olimpice de vară se întîlnesc în ajunul ceremoniei de deschidere; între ei se naşte o legătură ciudată, un amestec de fascinaţie reciprocă şi sfiiciune. Peste cîteva zile, violenţa coboară ca un trăsnet în mijlocul sărbătorii olimpice: membrii delegaţiei israeliene sînt luaţi ostatici, terorismul se instalează în ceea ce ar fi trebuit să fie „paranteza olimpică”, întreaga lume e năucită. Povestea celor doi ziarişti, deveniţi martori direcţi ai unui eveniment dramatic, nu e nici ea ferită de catastrofa acelor ore în care orice competiţie sportivă e abandonată şi cînd organizatorii se străduiesc, disperat şi haotic, să salveze viaţa ostaticilor. Nimeni nu scapă neatins de acea lungă zi de 5 septembrie.
„Am vrea să uităm o mulţime de lucruri. Multora dintre noi le-ar plăcea să uite durerea pe care-au simţit-o la un moment dat: o pierdere, o moarte, o boală, o iubire neîmpărtăşită etc. În uitare însă nu cred, cred mai degrabă că scriitorii trebuie să vorbească în literatura pe care o scriu despre toate astea, despre lucrurile pe care nu le putem uita. Nu faci să dispară un lucru dacă scrii despre el, dar îi dai o altă dimensiune şi asta te ajută să-l priveşti altfel. Aşa văd eu legătura dintre uitare şi amintire.” (Jean Mattern)
FRAGMENT
Unii trăiesc toată viața apăsați de certitudinea că faptele noastre sfârșesc întotdeauna prin a ne ajunge din urmă, prin a ne înhăța și că trebuie să plătim pentru tot, micile și marile secrete, abaterile, trădările și infidelitățile de tot felul, aceste slăbiciuni care marchează inevitabil existența. N‑am împărtășit niciodată această idee, n‑am crezut niciodată în posibilitatea unei astfel de contabilități, pe care un Dumnezeu incert ar ține‑o în legătură cu faptele și gesturile noastre ca să ne semnaleze că am acționat sau nu potrivit regulilor jocului. Asta mi se pare că ține de superstiție sau de o morală perimată; am fost întotdeauna convins că mincinoșii, ticăloșii și asasinii adorm la fel de senin în fiecare seară asemenea celor care nu au nimic să‑și reproșeze. Nu mi‑am schimbat părerea, și oricum n‑am omorât pe nimeni, dar dacă am crezut că pot păstra unele amintiri în adâncul meu fără a le dezvălui sau a le împărtăși vreodată, dacă eram convins că sunt împăcat cu mine însumi și cu anumite fapte pe care le‑am făcut în viața mea, astăzi sunt mai puțin sigur. Poate că există într‑adevăr întâmplări care nu se șterg din inimile noastre, reminiscențe care sfârșesc prin a atârna prea greu dacă nu le îmbrăcăm în cuvinte și adevăruri care trebuie spuse dacă nu vrem ca ele să ne sufoce.
Căci mi s‑a tăiat răsuflarea zilele trecute, când BBC‑ul m‑a chemat să‑mi propună să le fiu din nou consultant, cu ocazia Jocurilor Olimpice. Erau în sfârșit organizate la Londra, acasă într‑un fel, și cu toate că m‑am pensionat de câțiva ani deja, asta mi‑ar permite să‑mi închei frumos cariera, mi‑a sugerat Andrew Stanford, noul șef al redacției de sport. Și a adăugat:
— Patruzeci de ani de la debutul tău la München!
Jocurile din 1972 mă făcuseră aproape celebru, cum spunea uneori Viviane, ca să mă ia peste picior. Cum ar putea ea să‑și dea seama că ele reprezintă pentru mine altceva decât începutul unei mari cariere? Documentarul meu despre Jocurile din 1972 făcuse vâlvă : un interviu exclusiv cu Mark Spitz, un îndrăzneț montaj de imagini ale luării de ostatici, dezvăluirile mele despre slăbiciunile poliției germane. Făcusem o anchetă amănunţită la fața locului, apoi, odată întors la Londra, găsisem un fel personal de a povesti înlănțuirea evenimentelor, de parcă protagoniștii mei ar fi fost eroii unei tragedii de Shakespeare. Toate astea mi‑au adus respectul celor din breaslă. Dar nimeni, nici măcar Viviane, nu înțelesese că viața mea a luat o turnură neprevăzută prin acea anchetă, acele evenimente, acel loc. Jurnalistul angajat, marele reporter care e chemat din nou astăzi, omul care sunt și astăzi s‑a născut în acel septembrie 1972.
München. I‑am cerut un răgaz de reflecție lui Stanford. Aveam să fiu vreodată în stare să‑mi stăpânesc emoția pe care simpla evocare a acestui oraș a declanșat‑o în mine? Sau eram pe cale să devin sentimental? Mă simțeam ridicol. Totuși, după câteva zile, încă nu reușeam să iau o hotărâre. Pe urmă, venit vestea potrivit căreia Comitetul Olimpic refuza să se ţină un minut de reculegere în onoarea victimelor din 5 septembrie cu ocazia ceremoniei de deschidere sau de încheiere, trezind alte amintiri ale acelei întâmplări. Mi‑am spus atunci că aveam ceva mai bun de făcut decât să mă reangajez, cum mi se sugera din toate părțile. Că aveam de povestit o altă istorie, la urma urmelor. Am declinat oferta, m‑am dus să caut în arhiva mea ciorna unei vechi scrisori, precum și câteva pagini cu însemnări datând din acea vreme, apoi i‑am spus lui Viviane că am un proiect care mi se pare mai important decât propunerea BBC‑ului, mai mult nu puteam să‑i spun. Și m‑am închis în biroul meu gândindu‑mă la Laura. Se vor împlini în curând unsprezece ani de când a murit fata noastră, dar cred că i‑ar fi plăcut ideea mea, că ar fi fost mândră de mine. Din gândul acesta s‑a născut un altul, aşa că mi‑am deschis computerul și am știut că trebuia să scriu povestea acelor zile așa cum mi le aminteam, neţinând seama de cronologia oficială. Ca să‑i onorez pe cei unsprezece sportivi ale căror nume nu pot fi reamintite public de teamă să nu stricăm cuiva cheful; dar și pentru a readuce la lumină povestea unui om despre care nu am vorbit niciodată nimănui, un om care a dispărut odată cu cele unsprezece sicrie, definitiv, ca și când ar fi fost ucis și el pe pista de la Fürstenfeldbruck.
Acel om se numea Sam Cole.(…)
Odată ajuns la centrul de presă, nu departe de satul olimpic, i‑am observat imediat figura concentrată, aproape sumbră. Își aștepta rândul pentru formalități și pentru a‑și lua cheia, ca și mine. Două recepționere făceau tot ce puteau ca să grăbească procedura, dar trebuia să ai răbdare. Soseam mulţi în același timp, în ajunul ceremoniei de deschidere. Peste patru mii de jurnaliști repartizați în ceva mai mult de o mie de apartamente cu două sau cu patru camere fiecare. Din cauza acreditării târzii, nu eram cazat în aceeași clădire cu colegii mei de la BBC, dar asta îmi convenea destul de mult. După frânturile de conversație pe care le auzeam, la cele două cozi erau mai ales jurnaliști din presa scrisă, de toate originile. Auzeam portugheză, rusă, engleză. Mă întrebam de unde ar putea veni tânărul cu aer așa de preocupat.
DESPRE AUTOR
Jean Mattern s-a născut în 1965, într-o familie de origine est-europeană. După obţinerea licenţei în literatură comparată, şi-a construit o carieră de succes în domeniul editorial. În prezent, lucrează la prestigioasa editură Gallimard, unde coordonează colecţia de literatură străină „Du monde entier” şi colecţia „Arcades”, consacrată scriitorilor contemporani de origine străină. La Editura Polirom i-au apărut romanele Băile Király (2009) şi Lapte şi miere (2011).
Sursa foto: konyves.blog.hu