„Senilitate” – Italo Svevo

Vine o vreme în viața fiecărui cititor când se întoarce la literatura scrisă în binecunoscutul stil clasic; o spun eu, cea care nici nu mai țin minte când am citit ultimul roman încadrat în această categorie. Dar, stați, că nu e doar atât (ah, reclamele astea!): se mai adaugă și identificarea până la mimetism cu personajul secundar feminin. Paradoxal, dar pe Amalia am înțeles-o până în cele mai mici trăsături, am trăit-o, aș putea spune.

Dar să începem cu titlul! Deși acțiunea are în centrul ei tinerii frumoși ai unei Italii de sfârșit de secol XIX, acei tineri despre care nu știi mai nimic, nici măcar care ar fi sursa bănească a traiului lor zilnic – pentru că senzația e că ei nu fac nimic altceva toată ziua decât să (se) iubească (se strecoară undeva, pe la mijlocul cărții că el, personajul principal masculin, ar fi scris deja un roman, deci are ceva preocupări literare, dar doar atât) -, cartea se numește „Senilitate”. Rar mi-e dat să întâlnesc un titlu de carte mai bine ales; de ce senilitate, când în carte e vorba despre tinerețe? Simplu, pentru că aceștia își risipesc viața pătimind până la limita absurdului, pentru că trăiesc cu o asemenea intensitate iubirea și ura și patima și gelozia și toate celelalte emoții, încât la sfârșitul romanului nu numai că ai impresia că li s-a sfârșit viața și că nimic altceva nu li se mai poate întâmpla decât șă-și aștepte liniștiți moartea, ba chiar Amalia moare (auto)sacrificată pe altarul unei iubiri absurde și din start sortită să nu rodească frumos.

Amalia și Angiolina sunt personajele feminine, sora și amanta personajului principal Emilio Brentani, excelent puse în antiteză; Emilio este cel care leagă și dezleagă multe alte relații în destinul celor două, cel puțin așa îi place lui să creadă; în realitate, cei trei devin marionete în mâinile unui destin mai mult decât crud. Emilio ajunge să se maturizeze odată cu boala surorii sale, pe când interesul amantei pentru el scade direct proporțional.

«Cerul era limpede, în pofida sirocoului care încă de dimineață se abătuse asupra orașului. Carnavalul care începuse, fără vlagă, chiar atunci, seara, printr-un bal mascat, părea cu neputință să reziste pe frigul și pe umezeala acelea. „Ah, de-aș avea un câine să-și vâre colții în toate pulpele astea!” gândi Balli la vederea a două fete mascate și cu pulpele goale. Carnavalul, tocmai pentru că arăta meschin, îi trezea o furie de moralist; mai târziu, mult mai târziu, uitând cu totul de furia dinainte, avea să ia parte și el, îndrăgostit de fastul și de culorile lui. Deocamdată însă nu socotea că asistă decât la preludiul unei triste comedii. Abia începe să se iște vârtejul acela care, o clipă, avea să-i scoată pe muncitor, pe modesta croitoreasă, pe bietul burghez din plictiseala vieții de zi cu zi, aducându-i pe urmă înapoi la durerea lor. Înghiontiți, rătăciți, unii dintre ei aveau să se întoarcă la viața dinainte, devenită și mai apăsătoare; ceilalți n-aveau să-și mai găsească locul nicicând.»

Acțiunea și construcția personajelor, dimpreună cu etalarea emoțiilor până în cele mai ascunse pliuri sufletești fac din „Senilitate” un roman care ar câștiga lejer astăzi un Nobel pentru literatură. Pe lângă cei trei actori principali gravitează foarte mulți bărbați, prea puțin conturați, în afară de sculptor, cel mai bun prieten al lui Emilio (și nu întâmplător, zic eu, e sculptor!); toți aceștia sunt atrași precum fluturele spre lumina lămpii de nurii Angiolinei, cea care nu se sfiește să-și ascundă interesul, doar Emilio e cel care visează cu ochii deschiși și se minte singur că ea ar fi cu totul și cu totul altfel.

Spuneam la începutul cronicii că am înțeles-o perfect pe Amalia, sora cea nefericită care sfârșește răpusă de propria-i nebunie; e atât de bine construit personajul ei, ascunde în ea atât de multă nefericire și atât de multă pasiune, încât te întrebi cum de a mai avut forță Svevo să-și ducă personajul spre ieșirea din scenă. M-am gândit de multe ori în timp ce citeam de câte ori nu ne-am aflat în situația de a avea nevoie de o vorbă bună și nu am primit-o; sau de un simplu „mulțumesc” în schimbul unui zâmbet dăruit necondiționat; sau de o minimă recunoaștere a faptului că exista acolo, în dosul perdelelor, doar pentru ca lui Emilio să-i fie bine; există un moment descris în capitolul dedicat episodului de nebunie declanșată, când îți dai seama că Amalia n-a înnebunit degeaba, ci chiar a acumulat atâta suferință, cât nici cel mai puternic om nu poate duce: Emilio este trimis după un pahar cu apă rece și îi ia ceva timp să găsească carafa și paharul. Atât! Doar fraza asta adăugată la toate celelalte care dau tabloul complet se constituie în acel punct pe i care dă întreaga amploare a vinii pe care Emilio o poartă. Amalia a fost atât de discret prezentă în viața lui și, tocmai pentru că a fost astfel, lui i-a fost atât de bine și a putut să-și consume propria pasiune devoratoare pentru Angiolina.

„Se simțea obosit. Se băgă în pat îmbrăcat și căzu într-o amorțeală care nu-l împiedica să-și rumege nefericirea. O dată își ridică capul ca să-și șteargă ochii plini de lacrimi și cugetă cu amărăciune că lacrimile acela i le storcea Amalia. Pe urmă uită de toate. Când se deșteptă, văzu că se lăsa seara, cu unul dintre amurgurile acelea triste din zilele de iarnă frumoase. Se așeză în capul oaselor, pe pat. tot nehotărât. Alteori, la ceasul acela, obișnuia să studieze. Cărțile îi stăteau la dispoziție, dar degeaba. Toate titlurile acelea vorbeau despre lucruri moarte, nu erau în stare să-i șteargă din minte nicio clipă viața, durerea care îl rodea în piept.

Aruncă o privire alături, în sufragerie, și o văzu pe Amalia șezând la fereastră, aplecată peste gherghef. Se prefăcu vesel îi îi spuse drăgăstos:

– Mă ierți pentru izbucnirile mele de azi?

Ea ridică doar o clipă ochii:

– Să un mai vorbim despre asta, rosti blând și își reluă lucrul.

Gata să-i îndure reproșurile și văzând-o atât de calmă, el rămase dezamăgit. Prin urmare, toate în jur erau calme, numai el nu? Se așeză lângă ea și admiră îndelung cum firul de mătase urmează cu exactitate desenul. Căuta zadarnic alte cuvine.

Ea însă nu cerea nimic. Nu mai suferea absolut deloc din cauza dragostei aceleia care îi dăduse viața peste cap și de care se plânsese atât la început. Emilio se întrebă încă o dată: de ce o părăsise, la drept vorbind, pe Angiolina?”

Nu, Emilio în finalul cărții nu se va mai întreba de ce a părăsit-o pe Angiolina, după cum nici Amalia nu va mai suferi. Finalul cărții e tragic și cât se poate de clasic. Dar în tragismul lui e atât de frumos, încât merită citit tot volumul, ca să înțelegi pe deplin cum s-a ajuns la acest deznodământ. Și ar trebui să citească această carte toți aceia care au fie și un dram de egocentrism și/sau egoism care macină încet, dar sigur, personalitatea. Numai că niciun egocentric nu va recunoaște că este așa, după cum nici egoiștii nu-și vor spune benevol în oglindă „Ești un egoist!”. Dar ne rămâne nouă, celorlalți, plăcerea de a-i descoperi și de-ai îndepărta din viețile noastre la timp. Așadar, căutați „Senilitate” și … citiți și reflectați la condiția umană.