EPISTOLAR

Vera Slonim și Vladimir Sirin (pseudonimul de tinerețe al lui Vladimir Nabokov) s-au întâlnit pentru prima oară în 1923, la Berlin, în cadrul unui bal de caritate. În acea perioadă, Berlinul era considerat centrul emigrației ruse. Nabokov scria poezii în care deplângea, printre altele, ruptura dintre el și Svetlana, logodnica sa. Când a întâlnit-o pe cea care, la scurt timp, avea să-i devină soție pe viață, Vera purta mască. La propriu. Fata a păstrat masca în mare parte din acea primă conversație a lor. Este primul semn al retragerii ei într-un con de umbră, al discreției personale, al vocației de a sprijini, în toate, un bărbat, un scriitor de succes:

„Din primii ani până în ultimele zile, viața Verei Nabokov a fost una cufundată în literatură, pentru care avea o ureche extraordinar de sensibilă, o memorie colosală și o prețuire aproape religioasă. Dar nu a fost scriitoare. A fost doar o soție” (din volumul Vera, de Stacy Schiff, 1999, via Veronica D. Niculescu, o biografie publicată la opt ani după moartea Verei Nabokov).

Nabokov însuși recunoaște meritul și sacrificiile Verei: „Fără soția mea n-aș fi scris nici măcar un singur roman!”, o afirmație entuziastă și implicit exagerată, fără îndoială, dar îndreptățită la adresa aceleia care i-a fost „mai mult decât o dactilografă, mai puțin decât o colaboratoare” (S. Schiff, op. cit.). Îndrăgostindu-se de el, Vera a renunțat la micile ei ambiții literar-artistice (vorbea cursiv în patru limbi, citea enorm, lua lecții de balet, pian și tenis, avea o memorie fecundă), făcându-și din propria căsnicie o profesie. După caz, în acest sens, ea este, pe rând, administrator, agent cultural, arhivar, dactilografă, secretară, șofer și editor. Vorbim, așadar, despre una dintre cele mai longevive și mai fructuoase căsnicii a unui mare scriitor din secolul trecut, despre o iubire conjugală extrem de puternică, deși nu lipsită de capcane și momente de cumpănă. În umbra unui bărbat și a unui scriitor de mare impact se profilează silueta unei femei puternice. Vera Slonim Nabokov este o astfel de femeie, iar schimbul de scrisori dintre ea și soțul ei reprezintă o dovadă în acest sens.

Cititorii români au privilegiul de a parcurge acest emoționant epistolar grație volumului Scrisori către Vera – Vladimir Nabokov, traducere din limba engleză și note de Veronica D. Niculescu, Editura Polirom, Iași, 2016, dintr-o serie de autor, OPERE, 22). O muncă titanică această excelentă traducere, o ediție cartonată, cu dublă copertă, elegantă, un obiect cultural de colecție, care, potrivit traducătoarei, „urmează fidel ediția Penguin din 2014 a volumului Letters to Vera, texte traduse din limba rusă și editate de Olga Voronina și Brian Boyd”. În cele 730 de pagini ale sale, versiunea în limba română cuprinde lista ilustrațiilor, lista abrevierilor, tabelul cronologic, textele celor doi traduse din limba rusă, Olga Voronina și Brian Boyd, nota traducătoarei Veronica D. Niculescu, scrisorile lui Nabokov către Vera, două anexe, note, bibliografie și Mulțumirile celor care au alcătuit versiunea originală. În interiorul cărții sunt reproduse, de asemenea, 21 de fotografii ale familiei Nabokov, din diverse perioade ale vieții.

În cei peste 50 de ani de căsnicie, soții Nabokov n-au fost despărțiți perioade îndelungate, iar atunci când munca sau sănătatea i-au ținut departe unul de celălalt, și-au scris. El, în fiecare zi, așa cum au stabilit de la bun început; ea, destul de rar, dovadă stau reproșurile lui tandre referitoare la parcimonia epistolară. Din păcate, Vera Nabokov a distrus toate scrisorile ei, orice notiță, orice urmă care ne-ar fi oferit propria versiune asupra acestei relații. Tot ceea ce gândește, tot ceea ce întreprinde ea, tulburările sau îndoielile, pe toate le desprindem din scrisorile lui. În 1926, Vera este trimisă de mama ei la sanatoriile din Schwarzwald, deoarece slăbise mult din cauza anxietății și a depresiei; anterior acestei despărțiri temporare, tinerii mai fusesră separați în 1923, când Vladimir și familia (mama, surorile și frații) călătoriseră la Praga (Nabokov îi scrie Verei zilnic, timp de două săptămâni). În 1924 se logodesc, la Berlin; Vladimir pleacă împreună cu mama lui într-un orășel de lângă Praga; în 1925, cei doi tineri se căsătoresc, iar la finalul aceluiași an, scriitorul își însoțește un elev favorit, pe care îl medita, într-o stațiune de litoral pomeraniană, apoi la Schwarzwald, pe care îl va recomanda ulterior soției sale pentru tratament. În 1926, cât a fost la sanatoriu, Vera i-a lăsat soțului său mai multe carnețele, rugându-l să-i scrie zilnic: ce mănâncă, ce îmbracă, ce scrie etc., lucru pe care Nabokov l-a respectat conștiincios: „draga mea, sunt singurul emigrant rus din Berlin care-i scrie soției în fiecare zi!”

Comunicarea aceasta zilnică anulează distanțele, de la cea geografică la cea afectivă. El e conectat sau mai bine zis o conectează pe Vera la tot ceea ce gândește, scrie sau intenționează să scrie. Din aceste scrisori aflăm, de asemenea, ce făcea în pauzele de scris: vizite, înot, tenis, plajă, lecturi publice contra cost, traduceri, tot ceea ce îl ajută, treptat, să fie recunoscut drept starul literar al emigrației ruse la Berlin, apoi în Europa și America:

„Am ajuns – era plin. Nu mai erau locuri sau bilete. Dar oamenii se tot înghesuiau, mergeau tot mai în față. Eram așa de obosit de atâta zâmbit, încât nici n-am încercat să-mi mai dau seama cu cine vorbeam, de fapt. Din fericire, a început repede. Am fugit pe scenă ca un dandy, în tunetele aplauzelor…” (pag. 253, 16 noiembrie 1932, din Paris) sau, în aceeași scrisoare, despre lectura a 34 de pagini din Disperare, Nabokov notează: „Au înțeles tot. Am citit, o spun cu modestie, absolut remarcabil. E îngrozitor de stupid să scriu despre asta, dar chiar am fost în formă. și, cumva, succesul se întrezărea de la început, iar publicul era bun, pur și simplu minunat. Ce animal mare, dulce, receptiv, mârâind și chicotind acolo unde aveam nevoie, iar apoi stingându-se la loc, supus…” (pag. 256)

Înduioșătoare sunt, în cele mai multe dintre scrisori, micile sau marile lui disperări zilnice, grija cu care notează felurile de mâncare servite, lista cheltuielilor sau cea a câștigurilor din meditații sau din lecturile în case particulare. Dar mai ales exasperarea că trebuie să fie departe de Vera: „Încântarea mea, iubirea mea, viața mea, nu pricep nimic; cum poți să nu fii cu mine?! Sunt atât de infinit de obișnuit să fiu cu tine, încât acum mă simt pierdut și pustiu fără tine, sufletul meu. Îmi transformi viața în ceva luminos, uluitor, irizat…” (pag. 80-81)

Din 1934, când li se naște Dmitri, fiul lor, scrisorile lui Nabokov sunt mereu însoțite de tot felul de desene, inclusiv schițe ale cadourilor pe care urmează să i le trimită sau să i le aducă (de menționat faptul că, pentru a-i distrage atenția de la anxietate, Nabokov îi anexa Verei, la fiecare scrisoare, jocuri de puzzle, ghicitori și integrame concepute de el).

Această corespondență zilnică, constantă în dimensiunile și în problematica ei, creează o covârșitoare și emoționantă impresie că te afli în fața unui adevărat fenomen: a unor suflete-pereche pe care nicio distanță geografică și nici adulterul nu le poate destructura. Radiograma scrisorilor lui Vladimir Nabokov converge spre două nuclee: viața literară (un tânăr scriitor entuziast, aflat la momentul începuturilor, un lector de succes inițial pentru emigrația rusă, dar necomercial, cu temporare colaborări; profesor cu post asigurat, apoi scriitor celebru și bogat) și viața afectivă (un cuplu pasional, entuziasmul idilic, confruntarea cu anxietățile celuilalt, cu grijile și nevoile în doi, încercarea de a se plia unul pe nevoile celuilalt, apariția copilului și extenuarea soției, o mamă suferindă, rude cu probleme, o aventură amoroasă/adulterul). Faptul că nu au, multă vreme, o sursă de venit sigură, precum și aversiunea lui Nabokov pentru Berlin și pentru limba germană își pun amprenta asupra lor. Când se naște Dmitri, cuplul locuia deja într-un apartament berlinez liniștit, dar pericolul nazist își arată colții. Vera nu mai lucrează, au un copil mic de îngrijit, iar scriitorul este astfel nevoit să caute mereu de lucru: traduce singur Disperare în engleză, susține lecturi publice la Bruxelles, Paris, Londra, ceea ce implică despărțirea temporară de familie. În ianuarie 1936 și pe parcursul lui 1937, Vera își sfătuiește soțul să plece din Germania și să caute un loc de refugiu în Franța sau în Anglia. Scriitorul susține lecturi în fața auditoriului rus sau francez, în instituții sau în case particulare, își traduce povestirile, are un succes imens la public, dar nu reușește încă în demersurile pentru o carte de identitate, nici pentru un permis de muncă. În 1937, la Paris, începe o aventură amoroasă cu Irina Iurieva Guadanin, o poetesă ocazională. Cuplul trece printr-o criză conjugală, iar zvonurile îi exasperează pe amândoi:

„Aceleași zvonuri au ajuns și la mine – și nu mă îndoiesc că se vor strecura și spre Berlin. Mutrele viclene ale celor care le răspândesc ar trebui făcute zob! Eu am auzit de la un bătrân o altă versiune: că am o aventură cu Berberova!”, îi scrie Vladimir într-o scrisoare din aprilie 1937 (pag. 379), adăugând, într-o alta, următoarele: „Îți simt fizic oboseala, draga mea, și te iubesc la nesfârșit, inexprimabil, castaniu” (pag. 373)

În sfârșit, abia în 1940, cu două săptămâni înainte de căderea Parisului în mâinile lui Hitler, cuplul reușește să se mute la New York.

Dincolo de toate aceste tribulații, imaginea care se salvează întotdeauna este aceea a unei iubiri asumate pe tot parcursul căsniciei, o iubire exemplară prin puterea de a rezista, implicit o rezistență epistolară de tipul celei dezvoltate în această carte superbă. O carte despre un bărbat și o femeie, la urma urmei. Te înduioșează, de pildă, diminutivele și apelativele ghidușe pe care bărbatul le adresează soției sale: „iubirea mea, viața mea, fericirea mea”, „zgrunțurel”, „pfunzișor”, „veselia mea”, „fluturașule de noapte”, „pițelușule”, „tufișelule”, „sconculețule”, „smoculeț”, „copilașule” etc. Te emoționează grija ei permanentă pentru tot ceea ce este el sau ceea ce face el. Sau, cum spune el într-una din scrisorile de la început:

„Tu și cu mine suntem așa speciali; miracolele pe care le știm noi nu le știe nimeni și nimeni nu iubește așa cum iubim noi” (pag. 81).

Acea frumoasă încredințare că sunt unici, că iubirea lor este datul suprem, inimitabil și indivizibil. Am privit fotografiile din carte, poziția lor unul față de celălalt, acordul tacit dintre corpurile lor, mimica. E acolo o înțelegere care transcende cuvintele. Un „ce” anume, statornicit în ani și ani de conviețuire. Niciunul dintre ei n-a dezertat. Nicio distanță nu a pus distanțe ireconciliabile între ei. Nici măcar atunci când scrisorile lor au devenit „un fel de rapoarte birocratice, pline de formalități” (mai 1937, pag. 399), în perioada în care scriitorul încerca să obțină viză de la cehi.

Materialul oferit de corespondența Vladimir – Vera Nabokov poate fi abordat din mai multe perspective. Este un excurs, o călătorie printr-o epocă bulversată de tot felul de schimbări, în care un scriitor în devenire, în drumul său spre celebritate, face observații inteligente despre emigrația rusă în Germania, despre oamenii întâlniți, despre întâlnirile providențiale (cum este aceea dintre el și Nina Berberova, de pildă), despre proliferarea nazismului, despre dragoste, familie, despre inefabila bucurie a scrisului.

La începutul lecturii, în fața unui tom care părea să descurajeze, am fost sceptică. Patetismul primelor scrisori, darea de seamă privind mărunțișurile zilnice, abundența diminutivelor, toate acestea se înscriau în linia unui sentimentalism minor, de bărbat-marionetă, imatur, neajutorat. Bucuria s-a născut treptat, din lecturi succesive, răbdătoare, alternate cu pauze. Lumea celor doi s-a configurat încet-încet și m-a dus cu ea până la capăt. și ceea ce a rămas, dincolo de lectură, dincolo de înflorirea ei în propria-mi viață de cititor sunt aceste rânduri, deopotrivă declarație de dragoste și confesiune peste timp:

„Vreau să-ți spun că fiecare clipă din viața mea e ca o monedă cu tine pe cealaltă parte și că, dacă nu mi-aș fi amintit de tine în fiecare clipă, mi s-ar fi schimbat până și trăsăturile: alt nas, păr diferit, alt eu, așa încât pur și simplu nimeni nu m-ar fi recunoscut (…) Te iubesc, te iubesc, te iubesc, – și probabil că în acest fel poate fi creată întreaga lume enormă, strălucind iar și iar…”

Am înțeles, în sfârșit, de ce Vera și-a ars propriile scrisori, înainte să moară. Am înțeles, de asemenea, rostul măștii pe care a purtat-o încă de la prima întâlnire.

Vladimir Nabokov, Scrisori către Vera

Editura: Polirom, Iași

Anul apariției: 2016

Traducere din limba engleză și note: Veronica D. Niculescu

Nr. de pagini: 730

ISBN: 978-973-46-6067-4

Cartea este disponibilă pe elefant.ro sau pe site-ul editurii.

Foto credit: thoughtcatalog.files.wordpress.com