„Şcoli creative. Revoluţia de la bază a învăţământului” de Ken Robinson şi Lou Aronica

0

În toamna lui 2008, am avut șansa (nesperată, este adevărat) să merg în SUA pentru trei săptămâni, timp în care am străbătut statul american de pe o coastă pe cealaltă, am zburat cât pentru vreo trei vieți la un loc, am vizitat școli și spații dedicate actului educativ dintre cele mai diverse. Ne-am propus (eu și colega mea) să vedem la fața locului cum se aplică concret principiile interdisciplinarității, interculturalității, toleranței etc. Și am găsit ceea ce mă așteptam: diversitate, creativitate, libertate în opțiuni și aplicarea acestora, implicarea părinților în activitățile educative (și nu doar la modul formal, declarativ), asta la un prim apel. E mult de vorbit despre cum văd americanii actul educativ, mai ales că la ei, datorită formei de organizare a statului și datorită suprafeței mari pe care o ocupă din punct de vedere teritorial, este imposibil să lucrezi în baza unei singure legi a învățământului și a unui singur set de programe. La momentul 2008, aveam deja în spate ca experiență acumulată cel puțin trei proiecte PHARE destinate integrării școlare a elevilor rromi (inclusiv de formare a mediatorilor școlari).

De aceea mi-am dorit să citesc „Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului”: voiam să văd (cu și prin ochii profesionistului) cât de bine cunoaște sistemul autorul acestui volum și, mai ales, cât de mult reușește să treacă dincolo de sfaturi. Pentru că, neimplicat fiind într-un astfel de sistem (deși e greu să spui despre o persoană că nu este implicată în vreo activitate educațională – măcar și pentru faptul că este părinte și tot ar trebui să știe câte ceva și/sau chiar să se implice în rezolvarea unor probleme/sarcini de lucru specifice), este foarte greu să pui un diagnostic, să găsești o soluție și să identifici și cele mai bune căi posibile de implementare a acesteia. Da, există riscul apariției subiectivismului, dar un profesionist adevărat va ști când să se dedubleze, astfel încât subiectivismul să tindă spre zero.

Ken Robinson e un profesionist format la și de școala britanică, dar care în ultimii ani s-a mutat în Statele Unite ale Americii, unde s-a implicat efectiv în diferite programe educaționale. Excelent orator, cu o capacitate de sinteză extraordinară, reușește să contureze limitele unui sistem educațional de proporții nebănuite, aflat într-o continuă transformare, supus și el imperativului politic, măcinat de eșecuri (pe care le identifică și cărora le găsește repede soluții), dar, lucrul cel mai important, centrat pe elev. Din toate exemplele regăsite în carte, în primul rând ideea asta ajunge la cititor: toate eforturile, toată munca, toate resursele antrenate sunt pentru și în beneficiul elevului. Care elev este privit ca entitate, ca individ unic și căruia trebuie să i se găsească cele mai bune soluții pentru continuarea parcursului educațional. Pentru că, sub deviza „No Child Left Behind”, Guvernul SUA a elaborat un set de legi, programe și tot restul destinate să antreneze în sistemul educațional un număr cât mai mare de elevi. De ce era nevoie? Pentru că au procent semnificativ de abandonuri școlare, pentru că sărăcia în unele locuri împiedică accesul la educație, pentru că șomajul afectează și el frecventarea unei școli; de asemenea, numărul mare de adolescenți care se văd nevoiți să-și întrerupă studiile din cauza faptului că devin părinți, sau a celor care ajung în privare de libertate pentru că au săvârșit diferite fapte cu caracter antisocial, numărul mare de elevi care trăiesc în medii nesigure, aşadar toate acestea impun găsirea în permanență de soluții și forțează sistemul să se plieze pe nevoile de formare identificate de profesioniști. Mi-aduc aminte că, indiferent ce școală am vizitat, indiferent de statul din care făcea parte, toți cei cu care am stat de vorbă ne spuneau că au o mare problemă cu securitatea și consumul de droguri (au deja o fobie legată de atacurile armate). Și, cu toate acestea, zâmbeau, aveau o atitudine optimistă, erau deschiși și cooperanți.

„Unele școli își implică elevii chiar și la un nivel mai profund. În 1987, Yaacov Hecht a pus bazele unei școli în Israel în care fiecare decizie legată de programă se lua după un proces de votare care îi includea pe elevi, pe profesori și pe părinți. Școala democratică Hadera a fost prima școală din lume care s-a autointitulat democratică. Astăzi, există sute de școli democratice peste tot în lume, iar, dintre ele, aproape o sută sunt în Statele Unite, inclusiv școala gratuită din Brooklyn, New York, școala fermierilor din Summertown, Tennessee, și școala „Inițiativa Tineretului” din Viroqua, Winsconsin, ca să dăm doar câteva exemple.”

„Școli creative. Revoluția de la bază a învățământului” nu este o carte doar pentru specialiști, ăsta e marele merit al autorilor: au scris o carte pe care să o poată citi și cei care habar n-au ce e aceea pedagogie, dar care sunt beneficiarii unei forme de pedagogie aplicată (formal sau informal). În cele zece capitole, ei structurează foarte bine informația despre cum este organizat un sistem educațional, care-i sunt legile, principiile, valorile după care se ghidează, cine îi sunt actorii, ce forme de organizare a actului educațional există, care sunt strategiile de dezvoltare, politicile de management, cum se pot implica părinții în viața școlii și, mai ales, de ce trebuie să se implice, ce pot face elevii pentru schimbarea ethosului școlii etc. Au găsit studiile de caz cele mai adecvate pentru fiecare capitol în parte, au comparat sisteme educaționale specifice (de exemplu, cel britanic cu cele specifice țărilor nordice sau asiatice), au creionat o perspectivă istorică asupra evoluției unui sistem (cum și de ce trebuie să țină pasul cu schimbările sociale).

Ken Robinson dedică un capitol întreg evaluării, pentru că implicațiile sunt pe termen lung și afectează, nu vă vine să credeți, o întreagă economie. Veți găsi aici cifre impresionante și veți realiza ce industrie a testărilor și evaluărilor s-a dezvoltat în paralel cu sistemul educațional, industrie care deja sufocă mersul firesc al procesului educativ. Un punct forte este că explică profanului ce înseamnă „învățarea pe bază de proiect”, lucru pe care eu personal îl fac de ani buni, dar pe care mă văd nevoită periodic să-l explic unora sau altora dintre colegi.

„- Se învață foarte mult pe bază de proiect, mi-a spus Joe. Se axează pe procese, iar profesorii sunt acolo în calitate de facilitatori, îndrumători și preparatori. Chiar mai stau uneori și în fața clasei și predau. Dar mult mai adesea procesul este dirijat de tinerii din clasă. Un proiect la care au lucrat acolo a vizat subiectul arborilor genealogici.”

„Există o școală remarcabilă în New Hampshire care consideră că ceea ce contează cel mai mult este ca absolvenții lor să aibă șaptesprezece obiceiuri punctuale pentru minte și muncă – totul de la colaborare la leadership, curiozitate și interogare. Ei au dezvoltat aceste rubrici comportamentale foarte bine gândite, rubrici care descompun fiecare obicei în sub-aptitudini.”

Cartea este scrisă pentru neprofesioniști, în primul rând. Dar și pentru profesioniștii cei mai pesimiști, aceia care se plâng tot timpul că nu se poate face nimic sau că nu există soluții. Veți găsi în acest volum cele mai bune descrieri faptice ale dictonului: „Dacă vrei, se poate!”.

Sursa foto: muses.cal.msu.edu

Editura: Publica

Anul apariţiei: 2015

Traducere din limba engleză: Emilia Vasiliu

Nr. pagini: 352

ISBN: 978-606-722-056-8

[aio_button align=”left” animation=”none” color=”red” size=”small” icon=”none” text=”Cumpără cartea” relationship=”dofollow” url=”http://bit.ly/1M7mtTr”]

Despre autor

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Lasă un comentariu