Sărut pământul pe care ai călcat…

Ai zice că personajul principal din piesă e chiar muzica, nu lacul, nici măcar pescăruşul. Muzica aceea de pian, cu volutele ei sentimentale, se răspândeşte pe scena aproape goală, pregătind intrarea actorilor, cărora le va puncta, în momente-cheie, replicile. Lumina întârzie câteva secunde, lăsând muzica pianului să se dizolve într-un întuneric uşor. La un moment dat, această lumină, cu intensităţi şi nuanţe diferite, apare şi dispare, în cele două zone ale scenei, delimitate de mătasea albă a perdelelor care curg, de foarte de sus, înspre podea, fluturând, la cea mai uşoară mişcare, ca aripile imense ale unei păsări.

De la acest prim nivel inspirat de realitate şi considerat de Peter Brook un element de bază în comunicarea teatrală, Cehov construieşte alegoric – „pescăruşul devine, treptat, asemenea unui motiv muzical ce ritmează opera, transformându-se progresiv într-un simbol fluctuant, greu de redus la o interpretare univocă” (George Banu, Cehov, aproapele nostru, p.73).

Şi pentru că sonoritatea este, la început, dar şi pe parcursul piesei, mai puternică decât vizualul, nu ai cum să nu observi că replicile sunt spuse de actori cu o voce în care s-a cuibărit melancolia. E ca şi cum, în momentul în care este rostit, gândul fusese de mult acolo şi, prin glasul actorilor, nu face decât să capete un contur mai clar. Este uşor să te laşi, ca spectator, cucerit de rostirea aceasta egală, monotonă, pe un ton stins, fără entuziasme de prisos – minunată intuiţie regizorală, în acord cu preferinţa cehoviană pentru moderaţie şi simplitate. Fără excese, fără efecte care să încarce inutil interpretarea. Modul acesta de a rosti replicile contribuie la realizarea atmosferei, alături de dispunerea luminilor (felinare cu lumină caldă) şi de cele câteva elemente din decor – un samovar, măsuţa de ceai, şalurile, scaunele şi fotoliile elegante, purtând patina timpului.

Perdelele imense, subţiri, din mătase transparentă, care separă spaţiul, marchează graniţa versatilă dintre două lumi: a celor rezistenţi, supravieţuitorii, şi a celor sensibili. Actorii rămân, uneori, în spatele acestor drapaje albe, îi vedem la masa de joc, petrecând, veseli, în vreme ce pe scenă, prăbuşit pe podea, un tânăr care seamănă cu Cehov simte apăsarea unei teribile tristeţi – are succes, dar nu vrea ca publicul să ştie cine este. Se ascunde. De aceea semnează cu pseudonim. Ştie că talentul te poate ucide, însă de-a dreptul insuportabilă i se pare alunecarea în mediocritate, în clişeele artei „prăfuite”. Nu vrea să devină un pescăruş împăiat. O vrea înapoi pe Nina, pe care n-o poate uita, deşi ea l-a părăsit: Din iubire, sărut pământul pe care ai călcat….

Costumele sunt aduse în actualitate, păstrând însă aerul distins al altor vremuri – bărbaţii poartă, mai toţi, haine deschise la culoare, cu vestă şi nasturi preţioşi, au lavalieră şi pălării elegante. Femeile sunt subţiri şi iubesc perlele, rochiile de seară, pantofii cu baretă – au mişcări feline şi o atitudine uşor teatrală, fiindcă, oricum, sunt actriţe sau visează să devină. Ele au pe chip o lumină, chiar şi Masha, cea îndoliată de o dragoste neîmpărtăşită. Toate iubesc, nu întotdeauna deplin, nu întodeauna fără frustrări, dar iubesc pasional bărbaţi pe care-i admiră – Kostea, Trigorin, doctorul Dorn. În toată fiinţa lor există o strălucire, care le ajută, ca pe Irina, să pară mereu de altă vârstă, tinere mereu.

Nina are chiar aripi din voal şi, intrând în rolul oferit de Treplev, pare din altă lume. La lumina felinarelor, ca un spiriduş, fata de dincolo de lac, deşi lipsită de talent, este totuşi încântătoare. Ea se simte liberă şi fericită, aşa cum mărturiseşte de la început, se simte ca un pescăruş. Asta-i un rol decadent, exclamă Irina, actriţa ironică, uşor invidioasă pe frumuseţea unei femei mult mai tinere. Aşezată cum este, ca la teatru, într-un fotoliu elegant din parc, alături de o întreagă societate frivolă, Irina nu menajează orgoliul fiului ei, dovedindu-se, cum spune Treplev, o „făptură suficientă”. Vraja se rupe, Treplev îşi arde manuscrisul cu uşurinţa cu care va împuşca, pentru a-i atrage atenţia Ninei, un pescăruş.

Cum se simte celebritatea? Sunt artişii oameni mândri, inaccesibili sau au frământările oamenilor simpli? Numai cei aleşi trebuie să scrie şi să joace teatru?! Acestea sunt întrebările Ninei, tânăra cucerită de charisma lui Trigorin, altfel un personaj perfect „decupat” în registrul ironic – Trigorin are mereu la îndemână un carneţel în care-şi notează pedant tot felul de lucruri pe care, mărturiseşte candid, le-ar putea folosi, mai târziu, într-un text: Să le pun deoparte, cine ştie?

Într-un fel sau altul, pe scenă se discută mereu despre artă. Orgolios şi pătimaş, figură hamletiană, la fel de întunecată şi de introspectivă, Treplev se împotriveşte valorilor lumii pe care o reprezintă Irina şi Trigorin, actriţa de succes şi scriitorul aflat în plină glorie. Treplev denunţă formele vechi, teatrul prăfuit şi clişeele care ucid emoţia. El caută forme noi şi le spune tuturor, în crizele sale de personalitate, că talentul adevărat nu se bucură de recunoaştere şi nu-şi doreşte, cu tot dinadinsul, succesul. Talentul adevărat nu cere glorie, ci păstrarea credinţei, a pasiunii pentru ceea ce faci –Orice creaţie artistic trebuie să prezinte neapărat o idée importantă. Numai ce e sublim e serios, îi spune doctoral Dorn luiTreplev.

Iată ce scria Cehov, unui apropiat, în 1886, dezamăgit şi, oarecum, resemnat, în privinţa şanselor lui de reuşită într-o lume artistică sufocată de cabotini: „La Moskova există aşa-numitul cerc literar: talente şi mediocrităţi de toate vârstele şi culorile se adună o dată pe săptămână în separeul unui restaurant şi îşi dau drumul la gură.” (A.P. Cehov, 1886, Moskova – O viaţă în scrisori, Corespondenţă 1879-1890)

În regia inspirată a Taniei Filip, acest spectacol, prezentat în cadrul Festivalului Săptămâna Teatrului Tânăr, din perioada 10-15 noiembrie 2018, de la Buzău, are forţă şi subtilitate, elemente importante în construcţia unor psihologii abisale, în configurarea spaţiului lăuntric şi a unei atmosfere cehoviene inconfundabile. Înainte de căderea cortinei, cu zgomotul unei furtuni grozave pe fundal, Treplev, actorul care seamănă, realmente, cu Cehov, priveşte tăcut undeva, către un orizont invizibil. Această amânare de câteva secunde a finalului ar putea fi semnul unei ezitări care face diferenţa dintre viaţă şi moarte, dintre un pescăruş viu şi unul împăiat.