Sarah care știe să iubească – povestea asta este despre ea.

Orice poveste de sau despre dragoste ar trebui citită așa cum se consumă: cu sufletul la gură, cu respirații întretăiate și cu suspendare temporară dintr-o realitate ce pare din ce în ce mai des sufocantă.

«O întreb cum ar defini ea latența. Își apleacă ușor capul când îi explic că acest cuvânt se suprapune peste toate imaginile din viața mea, că nu-mi iese din cap, nu știu bine de ce, dar mă obsedează.

După o tăcerea: „Este răstimpul dintre două mari momente importante”.»

Lui Pauline Delabroy-Allard i-a luat un an să scrie romanul. Cam atât durează și povestea de dragoste dintre cele două femei. Un an pare puțin, infinit de puțin dacă ne gândim la zecii de ani trăiți împreună de unele cupluri. După luna de miere urmează luna de fiere, după primul an abia începe drumul, cel adevărat. Dar dacă schimbăm puțin perspectiva? Dacă știm că e ultimul an din viața noastră, oare ce-am schimba? Oare câți dintre noi ar avea curajul (sau nebunia?) să se arunce într-o nouă iubire, s-o trăiască și s-o consume până la capăt?

„Povestea asta este despre Sarah, despre frumusețea ei inedită, nasul abrupt de pasăre rară, ochii de o culoare neobișnuită, ca de piatră, verzi, ba nu, nu verzi, ochi absint, malachit, de un verde-gri întrepătruns, ochi de șarpe cu pleoapele căzute. Povestea asta este despre Sarah entuziasmul, Sarah pasiunea, Sarah sulful, povesea asta este despre momentul în care bățul de chibrit se frânge, momentul în care capătul de lemn se transformă în foc, scânteia luminează noaptea în care din neant țâșnește flacăra. Acest moment exact și infinitezimal, cel mult o secundă. Povestea asta este despre Sarah, care are simbolul S.”

Pauline Delabroy-Allard dezbracă de tabuuri femeia și o aruncă în poveste așa cum este ea: pătimașă, plină de angoase, frici neștiute, prejudecăți, ritualuri constrângătoare, obligații sociale și multe altele. Treptat, ea, cea-fără-de-nume va începe să accepte că toată povestea e a ei, cu ea și pentru ea. Că Sarah a venit în viața ei deloc întâmplător. Sarah e muziciană, o violonistă care are concerte cu cvartetul ei peste tot prin Europa, o artistă care știe să penduleze între lumi, să se joace cu spațiile, să se acomodeze repede la situații noi, să se detașeze de tot ce este efemer și superficial. Pentru Sarah Schubert și alți compozitori de muzică cultă timpul are alt rol și cu totul alte dimensiuni, poate că de aceea pare mereu în contratimp cu tot ceea ce ține de firesc și normalitate. Iubirea dintre cele două se consumă în spații neconvenționale, în măsura în care putem accepta camera de hotel ca fiind un astfel de spațiu, în apartamente din Franța sau Elveția, fără martori, dar la vedere. Ascunderea nu le este la îndemână, dar nici nu au nevoie de așa ceva, din moment ce acum sunt aici, iar în momentul următor călătoresc cu trenul spre următorul oraș (unde Sarah are concert).

„Plecări: eu spun cuvinte liniștitoae: călătorie plăcută, profită de drum ca să te odihnești, cuvinte prostești, nu mă uita, sau chiar scrie-mi, promite-mi că-mi vei scrie, eu spun cuvinte pe care le articulez mai degrabă cu ochii, și buzele mele iau forma unor eu te i cele mai bizare, fac inimioare cu degetele, înaintez ușor când trenul pornește fără să-mi iau privirea de la ea, râd de prostiile pe care le face în spatele geamului și apoi mă opresc, cu mâinile în buzunar mă întorc în oraș, care nu s-a oprit din trăit. Sosiri – aștept pe peron cu inima zvâcnind, îi analizez chipul, observ în trecere cum sunt ceilalți, toți ceilalți, dar nu mă interesează nimeni, analizez și tresar, vreau totul, imediat, silueta, zâmbetul ei, ochii ei, parfumul, gura ei. Adeseori, sosește seara și pleacă a doua zi dimineaa. Adeseori, în mai puțin de douăzeci și patru de ore ne regăsim pe peronul unei gări și ne spunem adio pe peronul alteia. Uneori, al aceleiași gări. Așa s-a scurs viața mea în vara aceea.”

Dacă prima parte a cărții este o odisee a cunoașterii femeii, a scoaterii feminității la suprafață și a punerii acesteia în prim-plan, cu toate cele bune, dar și mai puțin bune – nevoia de protecție, de iubire, pasiunea devoratoare, senzualitatea, carnalitatea, imersia în apele adânci ale fricii etc. – în partea a doua iubirea se împletește cu boala, dar într-un fel total neașteptat. Pauline Deabroy-Allard este o scriitoare a prezentului, conectată la cotidian, parte a unei societăți (franceze) dezinhibată, dar deloc indiferentă la tot ceea ce înseamnă boală. Nu întâmplător Sarah este cea care se îmbolnăvește și nu întâmplător de o boală a secolului XX care face încă ravagii: cancer la sân. Interesant este felul cum iubita lui Sarah își des-compune toată dragostea pentru ea în felii, bucăți de iubire, încercând să înțeleagă ce sau unde a greșit. E complicat să citești unele pasaje, din cauza intensității durerii, dar nici că-ți vine să lași cartea din mână.

„Port în fiecare zi aceiași pantaloni, același pulovăr, de ce să port altceva? Cântecul păsărilor triestine. Iată, un titlu bun de roman. Cântecul păsăsrilor triestine, zgomotul loviturilor pe tablă, strigătele copiilor care acaparează întregul cer. Ca peste tot, de altfel, de fapt nu ca peste tot. Cum se procedează de fapt? Viața cu instrucțiuni de folosire. Scriitura sau viața. Iubesc la nebunie soarele care îmi încălzește coapsa prin blugi și care mă împiedică să văd prea bine paginile caietului în care scriu compulsiv. Un roman al orelor lipsite de activitate în mijlocul unei după-amiezi la Trieste.”

O carte scrisă din dragoste și cu dragoste. Cu un personaj dedublat, Sarah, extrem de viu și de prezent, cu un contur mai mult decât tușat, cu o poveste fără asemănare. Ghicești printre rânduri lecturi solide asumate și filtrate cu ajutorul experiențelor personale, deși autoarea este încă tânără. O carte recompensată deja cu importante premii literare în Franța, iar în România a câștigat Premiul Goncourd – Alegerea României 2018.

Povestea asta este despre Sarah de Pauline Delabroy-Allard