„- Ia hârtia asta și păstreaz-o, frate Leo. Iar când durerea o să pună stăpânire pe tine, scoate-o din sân și citește-o, să-ți amintești de mine. Să-ți amintești cât te-am iubit.”
Acestea sunt vorbele pline de tâlc și blândețe ale Sfântului Francisc din Assisi pentru fratele Leo, însoțitorul său devotat, după primirea „stigmatelor răstignirii” pe muntele Alvernia, semne ce atestau dobândirea sfințeniei veșnice, precum și parcurgerea ultimei etape din drumul pământean care îi fusese menit, înaintea „învierii” de pe urmă. Pe hârtie fusese transpusă, prin pana umilă a fratelui Leo, o rugăciune franciscană, într-unul din multele momente în care sfântul din Assisi se dăruia pe sine, transgresa limitele omenescului, oferea celorlalți pilde încărcate de înțelepciune și dragoste dezinteresată, devenind el însuși pildă a preacucerniciei, ca într-un breviar pentru găsirea căii juste. Iar condeiul delicat al lui Nikos Kazantzakis nu face decât să suprapună patinei istorice filigranul liric – dacă nu ar fi atât de dramatic – al poveștii care nu se mai scrie cu cerneală, ci cu sânge și foc.
Viața romanțată a Sfântului Francisc din Assisi este, în fapt, o amplă călătorie bilaterală, deoarece implică aceeași încredere și aceeaşi îngăduință din partea cititorului ca și din partea îndelung răbdătorului Leo, prin ocularul halucinat al căruia întreaga tentativă a lui Francisc de a atinge lumea sacrosanctă capătă aura luminoasă, în același timp sursă de căldură și tentație orbitoare. Pactul propus de Kazantzakis prin pana lui Leo nu e facil: rareori un personaj cu atestare istorică, o entitate de însemnătate negrăită, un exemplu de umanitate înflăcărată a beneficiat de o transpunere atât de fidelă, chiar întregitoare, ce îl transformă pe fratele Francisc – așa cum este numit de către cei ce îi urmează povața – într-un personaj literar monumental; rareori, zic, am asistat la întrepătrunderea, în străfundurile unei aceleași ființe, a două lumi diametral opuse, două falii ce se echilibrează reciproc: fratele Francisc este, dacă se permite formularea, un colos impozant de bunătate și blândețe nesfârșită. De încredere inconștientă și raționalitate copleșitoare. De viață tumultuoasă pulsând prin toți porii și de moarte balsamică ce îi împresoară trupul fragil, dar atât de plin de neastâmpăr.
Pactul implică, deci, traversarea ținuturilor pustiitoare ale lumii vizibile, alături de încarnarea celor mai teribile paradoxuri. Francisc este conștient că are o menire aparte în momentul în care, după nopți de-a rândul petrecute în desfrâu și cânt păgân, primește viziunea transfiguratoare a lui Dumnezeu. Momentul în care capătă conștiința de sine, este scos din amorfismul unei lumi fără conținut și realizează încredințarea cu o misiune. De acum încolo, prin carnea sa tumefiată, prin picioarele însângerate ce suportă fără tăgadă vicisitudinile unei lumi de o răutate înveterată, prin ochii arzători, prin sufletul său ce cuprinde, obtuz în fața chinurilor și a suferinței atroce, toate ținuturile aspre din afara și dinăuntrul omului, va vorbi Dumnezeu. Atras, à demi-convaincu, către acest destin grandios, după căutări hazardate, nesistematizate, ale Divinității, fratele Leo va porni, alături de luminosul Francisc, pe un drum al neajunsurilor, al ghețăriei, al poftelor carnale mereu neostoite, eludând un trai confortabil, care pare să îi facă cu ochiul la fiecare colț; dar sufletul lui este slab, el nu poate vedea dincolo de formă, este incapabil a atinge esența; Francisc, în schimb, suportă necazurile și greutățile impuse de un Dumnezeu care îl împinge à bout din iubire – chiar și el, plângând cu lacrimi fierbinți de sânge, se întreabă dacă aceste demersuri vor fi vreodată de ajuns. Când, după ce a sărutat leproși, a fost izgonit cu pietre din cetățile unde predica o nouă nebunie, a mers la Papă pentru a întemeia noua Regulă, a strâns adepți care s-au răzvrătit, va ajunge un spectru, acoperit de o rasă peticită și glorificând sfânta Sărăcie cu care se va și căsători în mod simbolic, chiar și natura se va fi cutremurat. Doar Leo este capabil să suporte (din moment ce atinge superioara înțelegere) această tortură; trupul său îl îndeamnă la păcat, însă rămâne neclintit alături de infatigabilul Francisc, pentru a dormi în frig și ploaie, în colibe de crengi, ca mai apoi, bucurându-se de mirajul unei zile însorite, de trilul unui sticlete, să preamărească voia lui Dumnezeu.
Devotamentul dus până la abnegație al lui Francisc din Assisi transcende spațiul și regnurile. Cititorul asistă înfrigurat la minunile săvârșite de sfânt, parcurgând cu el, în ipostaza de tovarăș întru bunătate și smerenie, acest drum inițiatic al încercării și privațiunilor. Kazantzakis reușește să coboare acestă figură strălucitoare „de pe scenă”, din galeria marilor personalități intangibile, conferindu-i o dimensiune aproape palpabilă. „Sărăcuțul lui Dumnezeu”, așa cum a fost denumit, e dispus, prin graiul lui blând, să își plece urechea spre fiecare; pentru el, nimeni altcineva în afară de interlocutor nu există în momentul dialogului. Pentru că Francisc, deși aproape orb, este înzestrat cu vederea pescarilor de oameni și vede în fiecare imaginea neșlefuită a lui Hristos. Spiritul său incomensurabil, emoția sa nestinsă, tulburările fără fard, reacțiile lipsite de orice menajament sunt redate de chirurgul de suflete Kazantzakis, cu ajutorul martorului Leo, al cărui rol aparent minor este crucial în economia acestei pilde de dragoste: povestaș fidel, irezistibil prin trăsăturile sale profund umane și cât se poate de firești, care ne apropie de ipostaza măreață a lui Francisc prin umorul specific, prin neîncetata sa uluire în fața evenimentelor la care a avut șansa de a lua parte, prin datoria de a le relata pe hartie, datorie dictată de o forță neînțeleasă, prin supușenia sa înduioșătoare.
Până la urmă, toate minunile se cufundă într-un abur ușor, o adiere ce încălzește, și se pleacă în fața dantelăriei superbe, atât de naturală și neprihănită, a reprezentării lui Francisc în straie de vrăbiuță, la ani buni după trecerea sa la cele sfinte. O vrăbiuță ce cuprinde, în penajul ei, una dintre cele mai însuflețitoare povești de iubire spuse vreodată.
Anul apariției: 2016;
Traducere din neogreacă și note de Ion Diaconescu;
Nr. pagini: 400;
ISBN: 978-973-779-032-0.
-
Poţi cumpăra cartea de la elefant.ro sau libris.ro.