Samanta Schweblin este scriitoare argentiniană de limbă spaniolă a cărei proză este apreciată la nivel internațional. Mai mult, în 2010 a fost nominalizată printre cei mai buni 22 de scriitori de limbă spaniolă cu vârsta sub 35 de ani. În 2015, publica volumul de povestiri Siete casas vacías, tradus în limba română de Lavinia Similaru la Editura Litera, în colecția Folio.

Cartea cuprinde șapte povestiri, inegale din punct de vedere dimensional, dar unitare stilistic și simbolistic. Fiecare povestire corespunde unei existențe sordide între pereții unei case neobișnuite, metamorfozată, care își trăiește, de fapt, propria sa viață. Astfel, Samanta Schweblin reușește să surprindă polisemia acestui cuvânt atât de uzual. Casa își depășește condiția de construcție imobilă, solidă în care oamenii se adăpostesc, viețuiesc, ci casele din volumul de față sunt vii, sunt spații ale unei vieți paralele, cadrele acțiunii, dar și singurele locuri în care amintirile se păstrează nealterate, în care temporalitatea își pierde cronologia, unde timpul dintre răsărit și apus nu este altceva decât o pauză de o respirație.

– Ne uităm la case?

– Ne uităm la case, și arată casele aflate în ambele părți.

Sunt imense. Strălucesc pe colinele lor cu gazon proaspăt, sclipind datorită luminii puternice a apusului. Mama oftează și, fără să dea drumul volanului, își reazemă spatele de spătarul scaunului. N-o să mai spună prea multe. Poate nu știe ce să mai spună. Dar exact asta facem. Ieșim să ne uităm la case. Ieșim să ne uităm la casele celorlalți.

În această manieră, se conturează spațialitatea și granițele sale definite de aici și acolo, de interior și exterior. Casele celorlalți sunt asemenea unor labirinturi, păstrează un mister de nepătruns pentru că ele nu doar găzduiesc, ci oferă identitate, spun totul despre cei ce le locuiesc. În această paradigmă, prima povestire aduce în atenția cititorului o întâmplare neobișnuită. O mamă dornică să pătrundă într-o casă străină, să o simtă, să o cerceteze și să ia un obiect de acolo ca un fel de trofeu. Femeia își construiește o adevărată colecție de obiecte din casele altora. Patologie sau obicei, greu de delimitat. Însă, în acest fel, ea știe că, prin acele obiecte deloc alese întâmplător, extrage substanța acelor locuințe, sunt obiecte cu valoare sentimentală și nu materială.

Și vreau să intre mama. Fiindcă, dacă mama intră acum, dacă își revine repede din noua ei îngropare și se întoarce la bucătărie, se va simți ușurată să vadă cum o face o femeie care nu are anii ei de experiență, nici o casă unde să facă bine lucrurile de tipul acesta, așa cum se cuvine.

În aceeași măsură, o casă se poate transforma și într-o rană deschisă. În povestirea Se întâmplă mereu în casa asta, pereții și toată structura lor amintesc de moartea unui fiu, de pierderea iremediabilă a unui copil. Soția vecinului, mama băiatului mort, scoate ritualic hainele acestuia din casă pentru a scăpa de durere, de claustrofobia unei dureri pentru care niciun părinte nu este pregătit. Bărbatul, tot ca într-un ritual, le recuperează și le duce în casă, fiind singurele care îi mai păstrează viu spiritul băiatului. În acest drum dus-întors, personajele sunt prinse într-o relație de interdependență. Nu poți rămâne pasiv la suferință, dar nici nu te învață nimeni cum să o îmblânzești. Astfel, între casele vecine se stabilește o punte a imaginarului, una aruncă, cealaltă primește și oferă.

Când nevastă-sa aruncă hainele băiatului mort în grădina mea, el bate la poartă ca să adune totul. Fiul meu, care practic ar fi bărbatul casei, zice că ăsta e comportament de nebuni, și se înfurie de fiecare dată când familia Weimer începe cu încurcătura asta, să zicem de cincisprezece luni. Trebuie să deschid, să ajut să strângă hainele, să dau bărbatului câteva palme ușoare pe spate, să încuviințez când zice că problema e practic soluționată, că nimic din toate acestea nu e atât de îngrozitor, și apoi, la vreo cinci minute după ce a plecat, să aud strigătele ei.

Lola, protagonista povestirii Respirația cavernoasă, trăiește sub recurenta amenințare a uitării imediate. Propria existență se ghidează după o hârtie pe care își notează lucruri simple, activități comune. Vorbește rar, dar trăiește intens în interiorul propriei minți și propriilor sale frici. Casa îi devine paravan  în fața vieții de afară, ochilor celorlalți. Realul și fantasticul se împletesc perfect în viziunile femeii. Pe lista ei stă scris, printre altele, concentrează-te asupra morții, pe care o așteaptă, pe care nu știe cum să o cheme mai repede. Ritmul zilelor sale este repetitiv, clar stabilit după un șablon, mărginit de enigma prafului de ciocolată și a dulapurilor în care borcanele sunt puse într-o anumită ordine. Cel care o ajută este soțul său, al cărui portret este conturat prin intermediul gândurilor ei. Părtaș la propria lor dramă, pierderea băiatului lor, bărbatul este o prezență și o absență, în același timp, are propriul lui loc.

Uneori, el cumpăra ciocolată, se vindea praf, ca să fie pregătită cu lapte, ca aceea pe care o bea fiul lor înainte de a se îmbolnăvi. Copilul pe care îl avuseseră nu ajunsese să depășească înălțimea dulapurilor. Murise cu mult înainte. În ciuda a tot ceea ce se poate da și pierde pentru un fiu, în ciuda lumii și a tot ceea ce este pe lume, în ciuda faptului că ea a aruncat din dulap paharele de sticlă și le-a călcat în picioare desculță, murdărind totul până la baie, și tot așa, până a sosit el și a reușit să o calmeze.

Copiii din jur o sperie, o îngrozesc, se transformă în umbre care îi bântuie liniștea, așa cum este cazul celor care locuiesc în vecinătate. Lola se simte urmărită, prădată, respirația sa cavernoasă devine mai gravă, mai alertă. Femeia trăiește, de fapt, văzându-se în oglindă în diferite stadii ale existenței sale alături de fiul pe care l-a pierdut. Corpul îi este stăpânit de durere, păstrează constant pe lista sa aceeași precizare – concentrează-te asupra morții.

Casele pot deveni și locuri de care fugi și în care nu te mai poți întoarce niciodată. Fiecare colț amintește de nefericirea lanțului de zile scurse monoton, automat, trivial. Metri și centimetri pătrați devin cifre goale, un corp suferind se contorsionează, își pierde spațialitate, își menține doar respirația, sacadată și automată. Asta este ceea ce se întâmplă în povestirea Patruzeci de centimetri pătrați. Nora este cea care spune povestea soacrei, așa cum i s-a încredințat. O femeie care nu se mai regăsea în viața sa, în casa vastă și nici în mariajul nefericit. Paradoxal, casa aceea mare o sufoca, îi asfixia fiecare por al pielii. Pleacă și nu mai are direcție, nu se mai grăbește să ajungă nicăieri. Se oprește și se uită la lume, la cerșetorul care își poartă casa cu el, câteva cutii vechi și o hartă.

Soacra mea spune că își amintește totul, atât de bine își amintește, că ar putea să descrie fiecare dintre lucrurile pe care le duceau oamenii. Dar ea avea mâinile goale. Și nu se ducea nicăieri. A spus că era așezată în patruzeci de centimetri pătrați, asta a spus. Mi-a trebuit timp să înțeleg. E greu să mă gândesc la soacra mea spunând ceva de felul acesta, deși asta a spus.: că era așezată în patruzeci de centimetri pătrați, și că asta era tot ce ocupa corpul ei în lume.

Povestirile Samantei Schweblin zugrăvesc bucăți de viață sau tablouri existențiale ample. În mod realist, scriitoarea merge la esența acestor vieți, le extrage suferința, fuga de durere, le expune frivolitățile și vulnerabilitățile, o face magistral. Șapte case goale, volum recompensat cu National Book Award, este cartea curajului de a surprinde viața în spectacolul său dantesc.

Șapte case goale de Samanta Schweblin

Editura: Litera

Colecția: Folio

Traducerea: Lavinia Similaru

Anul apariției: 2025

Nr. de pagini: 160

ISBN: 978-630-342-993-9

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Profesoară de istorie și mamă, cred în puterea infinită a cărților de a schimba lumi și de a ne aduce laolaltă. Mă regăsesc în ludicul zilelor petrecute alături de băiețelul meu și de elevii mei, descopăr enigme între pagini cu miros de iasomie și tuș.

Comments are closed.