Samson și Nadejda

Tăiată din întâmplare de o sabie care despicase mortal și trupul tatălui, urechea este ea însăși un personaj. Tatăl moare, fiul rămâne în viață, plătind prețul supraviețuirii: o ureche. E greu să nu te gândești la Van Gogh, cu toate că mai aproape rămâne Kafka, prin absurdul întâmplărilor, prin amestecul de comic și tragic, dar și prin aerul neverosimil al realității descrise. Tatăl zace pe caldarâm, ucis fără motiv, doar pentru că se afla pe stradă în momentul nepotrivit, exact când soldații roșii descind prin cartierele Kievului. Fiul îi privește paltonul. Pentru tatăl său nu mai poate face nimic. Cu gândul să-l ajusteze pe mărimea sa, fiul dezbracă mortul. Iar mortul, greu de recunoscut, e chiar tatăl său.

În roman, violența apărută brusc, de pretutindeni, din toate cotloanele și subteranele ființei, este văzută ca trăsătură firească a unei societăți dezumanizate. Se apără fiecare cum poate, încercând, de vreme ce împotrivirea nu este posibilă, un pact cu dușmanul. Delatorii, oportuniștii, naivii, cu toții se zbat într-o lume de coșmar, în care se coboară continuu spre inimaginabile bolgii infernale. Se coboară și la propriu în beciuri care ascund lemne de pus pe foc, într-o iarnă teribilă, prelungită nefiresc. Se coboară, la poliție, într-un spațiu al detenției, ocupat de șobolani și de presupuși trădători. Se coboară, de asemenea, în pivnița unui croitor neamț, pe urmele unui suspect de dublă crimă.

Urechea funcționează ca un fel de pâlnie suprarealistă cu ajutorul căreia protagonistul intră într-o realitate augmentată. Ca un zeu privilegiat, Samson, cu tot cu numele său mitologic, are acces la discuțiile în care i se decide soarta. Protagonistului, pe cale să devină, în mod bizar, un erou al lumii noi, i se luase aproape tot – familie, casă, intimitate, liniște, siguranță. Samson primește, parcă la schimb, o logodnică, un curs ultrarapid de tras cu arma și certificat de calificare, ba chiar un post de detectiv la poliția vremurilor, învățând din mers tehnici de investigație care nu mai folosesc la nimic, cei urmăriți fiind deja defuncți. Din victimă, adaptându-se mersului vremurilor, Samson, cu naivitatea lui de om crescut între cărți, se transformă într-un ins care inspiră teamă.

În oraș, metaforă a lumii dezlănțuite, lupta dintre noua și vechea ordine socială este indecisă. Lucrurile se schimbă clipă de clipă. Ceea ce cu o zi înainte era considerat normalitate devine, în climatul imprevizibil al războiului (aproape civil), imposibil de ținut sub control. De aceea, soluțiile sunt temporare, luate în pripă, fără nicio garanție de rezolvare a problemelor.

Birocrația creează, chiar și în situații de insurgență, momente hilare. Samson face o solicitare pentru a-i fi restituit biroul, o valoroasă piesă de muzeu, rechiziționat din întâmplare de apărătorii noii ordini sociale. Apoi, mai face o cerere pentru desigilarea biroului. Între cereri, este nevoit să aștepte aprobările necesare. În cele din urmă, biroul rămâne la poliție. Într-un fel neașteptat, Samson îl va primi totuși înapoi, nu pentru că-i aparține, ci pentru că a devenit proaspăt angajat al instituției. Așezat la birou, Samson va lucra la rezolvarea diverselor cazuri de criminalitate, acceptând ca locul de muncă să-i devină casă.

Elementele anatomice se desprind din întreg, sugerând fragmentarea simbolică a ființei, care nu mai reușește să facă față situației. Omul nu mai e întreg. Un ochi de sticlă, crede cel care-l confiscă din dulapul unui medic, ar putea cândva să preia funcțiile ochiului adevărat, pe care tot el îl scosese din orbitele camaradului, cu o sabie, într-un acces de furie. Unuia îi lipsește o mână, altuia un picior, iar celor mai mulți le lipsește umanitatea. Refugiată în spații mici, cumsecădenia găsește soluții pentru probleme locative sau maritale, găsește, la nevoie, și locuri de muncă plătite cu bani, nu cu hârtii ștampilate.

Coordonatele spațio-temporale se estompează – acțiunea romanului este plasată în 1919. Distanța dintre realitate și ficțiune se trasează mai greu. Privită cu o lentilă care mărește contururile și accentuează detaliile, nebunia dezlănțuită a lumii pare greu de oprit. Nimeni nu poate risca un pronostic. Scăpate de sub control, vremurile sunt imprevizibile, chiar și pentru un știutor de carte, pentru un om care scrie fără greșeli, cum este Samson.

Proză modernă, cu ritm alert și atmosferă de roman polițist, Samson și Nadejda ia forma unei parabole a zilelor noastre.

Am găsit câteva informații despre autor în prezentarea editurii:

Andrei Kurkov (n.1961, Regiunea Leningrad, URSS) este cel mai cunoscut scriitor ucrainean al primelor decenii ale secolului 21 și unul dintre scriitorii de top ai continentului european, Andrei Kurkov mai este și profesor, eseist, scenarist, regizor, membru al Uniunii Cinematografiilor din Ucraina (din 1993), al Uniunii Scriitorilor din Ucraina (din 1994), membru al Academiei Europene de Film (din 1998) și membru permanent al juriului premiului Academiei Europene de Film Felix. Este absolvent al Institutului Pedagogic de Stat de Limbi Străine din Kiev și vorbitor al unui număr impresionant de limbi, cel puțin 7.

Andrei Kurkov devine celebru mai întâi ca scenarist, apoi ca jurnalist și abia după asta ca scriitor. Moartea pinguinului este cartea care l-a făcut celebru în toată lumea. Următoarele romane, Lăptarul de la miezul nopţii (2018), Grădinarul din Oceakov (2019) și Albinele gri (2022), l-au consacrat definitiv pe scena internațională.

Las mai jos niște fragmente:

„– Când o persoană devine opusul său, se poate întâmpla să nu mai deosebească binele de rău.

– Ei, oricine se poate rătăci, dădu din mână tata. Aşa sunt timpurile. Uneori nici nu e clar unde e binele și unde e răul. Iată, de exemplu, eu deja știu că petliuriştii sunt răul, despre hatman nici nu pot spune nimic! Iar cei care sunt de partea lui Denikin? Vor veni ei în Kiev? Sunt buni sau răi?” (p. 97)

„– Și eu m-am gândit să mă angajez la clinică, la Alexandrovskaia. M-am dus și, când colo, un student de douăzeci de ani îmi spune că medicina acum e gratis, asta înseamnă că și doctorii ar trebui să trateze fără salariu. Adică, vedeți dumneavoastră, doctorii au câştigat destul pe timpul țarului! Iar eu aş fi duşman de clasă, cetățean de categoria a treia, mi se cuvine doar o livră de pâine! Trebuia să primesc categoria a doua, doar nu-s negustor! Nu s-a întâmplat asta, că sunt un exploatator! Am servitoare. Dar eu i-am zis: Puteți pleca, Tonecika, sunteți liberă să plecați! A venit timpul dumneavoastră! Ea însă: Nu, Nikolai Nicolaevici, unde să mă duc? Nu am unde! Voi rămâne la dumneavoastră! Eh, măcar de-ar face ordine în oraş! De-ar strânge bandiții și soldaţii, și tot am trăi mai uşor!

Doctorul oftă. Pomenita Tonecika apăru imediat în uşa cabinetului, se întoarse după ce scosese afară sticla spartă adunată de pe jos.

– Vă voi face un ceai, spuse ea ferm.

– Da, da, fă-i, căzu de acord doctorul. Ceaiul e un medicament care nu are efecte adverse!” (p. 49)

„– Mai întâi scrieți despre dumneavoastră, numele de familie, o scurtă biografie și adresa! îi sugeră bărbatul cu ce să înceapă.

Samson se desfăşură în document în toată splendoarea de care era capabil. Nu uită să pomenească nici de moartea tatei, gândindu-se că asta îl caracterizează din punct de vedere pozitiv, pentru că victimele rareori erau personaje negative.” (p. 61)

„– Aş putea să vă ajut, dar doar în cazul în care veți dori să ne ajutați pe noi, spuse el.

– Cum adică?

– Noi trebuie să oprim dezordinea și banditismul din stradă. Avem nevoie de oameni hotărâţi, şi, spunând aceste cuvinte, aruncă o privire spre bandajul ferfenițit al lui Samson, de oameni hotărâţi şi cu carte… Dacă sunteți de acord, acest birou va fi biroul dumneavoastră de serviciu! Și tot cabinetul va fi al dumneavoastră! Vom mai pune aici și o cușetă, ca să vă puteți odihni, fără să părăsiți încăperea!

– Cum? Și cu ce să mă ocup?

Samson aruncă o privire în jur, încercând să-şi imagineze cum ar arăta acolo.

– Ei, ca funcție, vom hotărî noi, iar slujba ține de lupta cu tâlhăriile, veți sta la straja legii! Noi vă vom asigura tot ce putem. Iar taloane pentru cantina sovietică vă pot da chiar de mâine, dacă veți fi de acord.

– Îmi veți da şi armă? privi el țintă, aproape imperativ, spre interlocutor.

– Desigur.” (p. 66)

„Samson hotărî să se privească în oglindă, îmbrăcat în echipamentul pe care-l primise. Își trase pantalonii de un albastru închis care, chiar dacă trebuiau nițel neteziți cu fierul de călcat, arătau decent, nu erau ponosiți. Deasupra cămășii verzi de stofă, îmbrăcă geaca de piele. Tăietura liniară de pe mânecă ieși imediat în evidență și, uitându-se în oglindă, Samson îşi imagină de unde provenea, pentru că trecea chiar prin dreptul cotului. Aceasta înseamnă că fostul proprietar al jachetei ridicase cotul să se apere de cineva, dar oare ce poate face un cot împotriva unei săbii?” (p. 83)

„– Am impresia că acum sunt jefuiți doar cei care știu carte, spuse el, întorcându-i lui Vasîl un teanc de hârtii.

Acela se uită la Samson cu ochii lui vicleni.

– Păi, cei care nu știu carte nici n-au cum să scrie! Își vor şterge lacrimile și vor merge înainte, spuse el.

– De la cei necărturari nici n-ai ce fura! îi răspunse Samson.

– Depinde, depinde, bombăni insinuant responsabilul pentru ceai.” (p. 148)

„După ceai, îndesându-şi căciula pe urechi, Samson o scoase pe Nadejda la o mică plimbare. Seara părea uimitor de calmă. Arareori mai croncăneau ciorile. Tramvaiele treceau pe lângă ei zdrăngănind cu roțile lor de fier pe șine. Și unde mă duceți? îl iscodea Nadejda. Îi plăcea că trecătorii, unii curioși, alții înfricoşați, se uitau cu coada ochiului spre tocul armei lui Samson.” (p. 97)

Samson și Nadejda de Andrei Kurkov