Salvarea prin comunicare, prin teatru

prof. Amalia Gabriela Șerbu

Ce faci când crezi că nu mai ai nicio șansă? Când știi că diagnosticul tău nu poate fi schimbat și societatea te exclude, când înșiși cei dragi nu te mai suportă? Cum este să cauți vindecarea unei boli care te împiedică în a te exprima până la capăt? Cum este atunci când te simți oriunde în nesiguranță sau atragi privirile în modul cel mai puțin flatant? Dar dacă, dintr-odată, descoperi că nu ești singur? Că mai sunt și alții ca tine, care încearcă să lupte cu propriile limite, gesturi, reacții, gânduri sau temeri incontrolabile.

Piesa „Toc Toc” scrisă de Laurent Baffie, în 2005, a fost jucată constant și nu e de mirare că a avut și are mare succes, indiferent de scena unde se joacă și de tipul de public. Pentru că nu este doar despre cei diagnosticați cu „tulburare obsesiv compulsivă”, este despre noi toți și despre fiecare în parte, cu ticul lui, cu automatismele lui, cu acel „pitic de pe creier”, în formularea neaoș românească.

În acest context, s-ar putea crede că regizorii Alexandru Boureanu și Raluca Păun nu au riscat nimic, au ales piesa cu care să dea lovitura. Să meargă la sigur! Nu este chiar așa. Tocmai pentru că există atâtea alte abordări – reper (de pe scenă sau pentru marele ecran, ca ecranizarea din 2017, a regizorului spaniol Vicente Villanueva) este foarte ușor să dezamăgești, în absența unei echipe talentate și unite, așa cum s-a dovedit a fi trupa Teatrului Național „Marin Sorescu”, din Craiova. Actorii s-au identificat total cu rolul, scenograful (Vanessa Beca) a adaptat decorul, în absența celui original, costumele au creat contrastul necesar pentru evidențierea personajelor, asemănătoare ca tipologie, dar atât de diferite ca manifestare: un taximetrist care nu se poate abține să nu facă mereu calcule complicate și care nu poate arunca nimic, așa încât are o casă – depozit și o soție ce, în disperare de cauză, i-a dat un ultimatum; un altul cu sindromul Tourette, un tânăr obsedat de jocuri, de simetrii și constrâns de liniile pe care nu poate călca. Nu lipsește nici laboranta suferindă de „nosofobie”, speriată că s-ar putea îmbolnăvi la orice atingere sau într-un mediu nesteril/închis, apoi femeia obsedată să verifice (gazul, apa, geanta) sau aceea care, de frica morții, repetă de două ori ce spune sau finalul ultimului cuvânt auzit.

Toate personajele menționate sunt aparent o cauză pierdută, însă au șansa unică (așa credeau, cel puțin) de se trata cu renumitul dr. Stern, un neuropsihiatru cu o agendă plină și care chiar acum, când, printr-o coincidență, i-a programat pe toți la aceeași oră, este blocat pe aeroportul din Frankfurt. Ce descoperă pe parcurs, odată cu personajele, spectatorii, captați de la prima apariție iscoditoare a asistentei și până la final, este ideea aceea simplă, atât de simplă, că este respinsă din start: totul se rezolvă prin comunicare. Sau măcar este pe cale de a se rezolva. Într-o terapie de grup spontan aleasă, pentru că sunt nevoiți să aștepte împreună, oameni cu fobii incompatibile, în realitatea obișnuită, învață să asculte, pun întrebări, sparg barierele și stabilesc legături cu celălalt, necunoscutul de lângă, așa încât ating mici performanțe care le dau speranțe, chiar și pentru o fracțiune de secundă. De exemplu, consolează și ating pe umăr, se tem pentru celălalt și calcă pe linii, în dorința de a-i da un pahar cu apă. Terapia de grup nesupravegheată de medic (sau poate da, cine știe.? !..) continuă. Final deschis!

Comicul s-a resimțit la toate nivelurile, iar adaptările ingenioase la spațiul românesc asigură un loc binemeritat într-un imaginar top al pieselor actuale preferate. Pentru că piesa vorbește despre comune preocupări și despre valori umane. Despre compasiune și despre sinceritate, despre toleranță și despre speranță. Despre solidaritatea care anulează singurătatea și zădărniciile ei.

Indiferent ce nume poartă, fobiile au o cauză pe care celălalt te ajută să o identifici și de care te eliberezi. Dintr-o anumită perspectivă, este de înțeles de ce acest spectacol a încheiat festivalul. Nu este teatrul însuși o formă de terapie? Comunicarea de pe scenă, comunicarea indirectă cu sala sau cu șirul infinit de receptori ideali (cititori sau spectatori), din toate timpurile, reprezintă acel paradox al teatrului, o artă net superioară oricărei forme de literatură, după I. L. Caragiale, comediograful nostru absolut. Limbaj cu sens și în dublu sens, da! Totul este limbaj! Teatrul simulează experiențe de viață, într-un mod atât de eficient: o idee simplă, un decor minimalist, cadrul static, investiție redusă, dar de mare efect. Teatrul ne livrează și răspunsuri, nu ne lansează doar întrebări.

Totuși, una rămâne: ce spectacol urmează?

prof. Amalia Gabriela Șerbu

TOC TOC – Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova