Şah la rege!

N-am mai (re)citit Stefan Zweig de mulţi ani. Poate şi din cauză că numele scriitorului austriac îmi evoca perioada tulbure, fatidică, a proliferării naziste. Stefan Zweig a părăsit Austria imediat după instalarea la putere a lui Adolf Hitler, iar în 1942 se sinucide, alături de soţia sa, într-un oraş brazilian.

Atunci când scriitorii celebri se sinucid, în jurul lor se nasc legendele. Rămân, martori fideli, cărţile pe care le-au scris…

Dintre acestea, Jucătorul de şah (Polirom, 2016) este o bijuterie lucrată într-un filigran aparte. În aproape 130 de pagini, Zweig dezvoltă o cvasinaraţiune la persoana I, în miezul căreia pulsează metafora jocului de şah: de la jocul minţii la jocul vieţii şi al morţii, şahul ca intoxicaţie, ca monomanie capabilă să ducă, treptat, la destrămarea fiinţei.

În viaţă, fiecare dintre noi jucăm cu piesele care ni s-au dat, albele sau negrele. Se întâmplă, câteodată, să practicăm exerciţiul, în egală măsură fascinant şi periculos, al dedublării şi să jucăm cu noi înşine, cu albele şi negrele concomitent. În această înfruntare se poate ivi breşa în care riscăm să alunecăm pentru totdeauna.

În cartea lui Zweig se înfruntă doi oameni diferiţi ca structură şi ca vocaţie, un campion şi un diletant. Astfel, pe un vapor care pleacă noaptea din New York la Buenos Aires, în primii ani ai Celui De-al Doilea Război Mondial, are loc întâlnirea teribilă dintre un anume Mirko Czentovic, celebru campion mondial la şah (fiul unui umil barcagiu) şi domnul B, descendentul unei nobile familii austriece. Campionul este o fire neşlefuită, în ciuda talentului, o persoană incapabilă de creativitate, brutală în comportament şi gândire:

„Curând a ieşit la iveală un secret, şi anume că maestrul de şah nu era în stare să scrie măcar o frază, în nicio limbă, fără greşeli de ortografie şi că incultura lui era universală în orice domeniu”.

Deşi nu pierde nicio partidă, lui Czentovic „îi lipsea cu desăvârşire capacitatea de a aşeza tabla de şah în spaţiul nemărginit al imaginaţiei”.

Astfel spus, piesele de şah constituiau ceva material, tangibil; omul era incapabil să joace măcar o partidă la nivel mental, „în orb”, cum s-ar zice.

Domnul B, în schimb, este o persoană cultivată, amabilă, o fiinţă în preajma căreia simţi nevoia comunicării. Prin naratorul-martor al cărţii aflăm atât originile umile ale lui Mirko Czentovic, ascensiunea sa rapidă în lumea şahului, cât şi experienţa traumatizantă prin care trece domnul B atunci când este închis şi torturat de Gestapo. Aflăm astfel cât de rafinat-diabolice pot fi metodele acestora: domnul B şi familia sunt izolaţi în camere separate de hotel, unde beneficiază de condiţii decente, dar sunt lipsiţi de posibilitatea comunicării, nu au la îndemână nimic din obiectele care antrenează mintea, ferestrele sunt zidite, iar singura persoană pe care o poate vedea fiecare dintre ei este paznicul care aduce mâncarea, pe mutește. Interogatoriile sunt la ore imprevizibile, eşti lăsat să aştepţi ore în şir, în picioare, pentru a fi chemat în camera specială. Într-o astfel de închisoare, mintea ţi-o ia razna încet-încet dacă nu o ţii permanent ocupată:

„Nu ni se făcea nimic – eram doar lăsaţi singuri într-un nimic, perfect, deoarece se ştie că niciun lucru din lumea asta nu apasă sufletul omenesc mai tare decât Nimicul. (…) De dimineaţa până noaptea şi de noaptea până dimineaţa, ochii, urechile, toate simţurile nu primeau deloc hrană, rămâneai doar cu tine, singur cu propriul trup şi cu cele patru sau cinci obiecte mute – masă, pat, fereastră, lighean”.

Care este scopul ultim al acestei alienări?

„Şi tocmai asta era intenţia lor: să mă înec şi să mă tot înec cu gânduri până ajungeau să mă sufoce, iar până la urmă să nu-mi mai rămână nimic altceva de făcut decât să le scuip, să mărturisesc, să mărturisesc tot ce voiau, ei…”

În miezul acestei depersonalizări, sustragerea accidentală, din buzunarul unei mantale agăţate în cui, a unei cărţulii despre regulile jocului de şah este mai mult decât providenţială. După ce memorează toate poziţiile şi mutările, mintea este deja inventivă: „ceea ce începuse doar ca o îndeletnicire care să-mi umple timpul a devenit deja o desfătare..” Domnul B deprinde toate subtilităţile jocului, dar trece în extrema cealaltă, încât orice desprindere exterioară îl duce la un veritabil sevraj. Şahul, ca joc „în orb”, se transformă într-o monomanie…

Astfel, în timpul celor două partide care se desfăşoară pe vas, sub ochii naratorului şi ai celorlalte personaje, derapajul fiecăruia dintre cei doi jucători este vizibil la milimetru. În timp ce Czentovic joacă deliberat încet, lăsând în jur de zece minute între mutări, pentru celălalt această încetineală devine exasperantă. Pentru domnul B, jocul „în orb” este deja o aptitudine care, în circumstanţe neobişnuite, l-a dus la oo schizoidie manifestată prin motricitate crescută, febrilitate, sete şi consum uriaş de apă etc. Prima partidă este pierdută de campion, care preferă să măture deliberat piesele de pe tabla de joc. La a doua, prinzând deja punctul slab al adversarului său, Czentovic speculează şi îl aduce în pragul unei colosale crize de nervi, silindu-l să abandoneze.

Cine câştigă, de fapt, într-un astfel de joc? Şi cât de mult se poate merge, cât de departe?!

Metafora din titlu trimite, fără îndoială, la demonii lăuntrici ai fiecăruia dintre noi, dar mai cu seamă la paranoia hitleristă. Europa interbelică este tabla de şah acaparată nesăţios de un pseudocampion pentru care lumea se reduce la ideea fixă a pieselor mutate iniţial de colo-colo, apoi eliminate una câte una…

Editura: Polirom