Paul Auster și-a ales, ca prozator, o formulă estetică hibridă, atrăgându-și cititori cu preferințe diverse în materie delectură. Astfel, în fiecare dintre cărțile sale întâlnim elemente de roman polițist cu tușe senzaționiste, inteligent articulate prozastic, roman noir, satiră social-politică și culturală etc. Scriitorul american, cunoscut în special prin cele trei romane care alcătuiesc Trilogia New York-ului (respectiv Orașul de sticlă, Fantome, Camera încuiată), alege deliberat să scrie cărți în care cititorul îi devine coechipier, însoțindu-l febril prin(tre) meandrele unei trame narative alunecoase și imprevizibile.

Cartea iluziilor debutează ex abrupto, cu dispariția unui cvasicunoscut actor din epoca filmului mut, dispariție care naște, în timp, mai multe întrebări și, inevitabil, legende. Aparent, acest actor, Hector Mann pe nume său, confiscă atenția cititorului, pentru ca, după numai câteva pagini, aceasta să se mute asupra altui personaj, deloc întâmplător (și) naratorul poveștii, David Zimmer, profesor de literatură în Vermont și autorul unui studiu despre viața și filmele lui Hector Mann. El ajunge să-l „cunoască” pe Hector Mann în urma unei experiențe de viață traumatizante: soția și cei doi fii mor într-un accident aviatic. Sentimentul culpei, coroborat cu pierderea propriu-zisă a familiei, declanșează un proces autodistructiv aparent iremediabil: refugiul zilnic în alcool, autoizolarea, renunțarea la serviciu, la prieteni, la ieșiri, la o minimală formă de socializare:

„Nu mai țin minte mare lucru din ce mi s-a întâmplat în vara aceea. Luni bune am trăit într-o negură de durere alcoolizată și autocompătimire, neieșind decât rareori din casă, neostenindu-mă decât rareori să mănânc sau să mă rad sau să mă spăl (…) Mi-am dat seama că era mai bine să fiu lăsat în pace, era mai bine să mă războiesc cu zilele în bezna din  propria mea minte. Când nu eram beat sau tolănit pe canapeaua de zi, uitându-mă la televizor, îmi petreceam timpul bântuind prin casă…” (pag. 15).

Rupt din acest punct, romanul ar fi putut continua pe linia unei analize ofertante, deși redundantă în literatura ultimelor decenii: aceea a consecințelor unei mari pierderi, a obsesiei și a destrămării sufletești. Câteva pagini de la începutul cărții se concentrează, sintetic, asupra acestor aspecte, tocmai pentru a înțelege, ulterior, în ce măsură recuperarea protagonistului este cu putință și care sunt etapele acestei reveniri la viață:

„Cam așa stăteau lucrurile cu mine când Hector Mann a intrat pe neașteptate în viața mea (…) într-o seară, chiar înainte de începutul iernii, când în sfârșit copacii își lepădaseră tot veșmântul, s-a întâmplat să văd o secvență dintr-unul din filmele sale vechi și m-a făcut să râd. S-ar putea să nu pară mare lucru, dar era prima dată când râdeam din iunie încoace și, când am simțit acel spasm neașteptat înălțându-mi-se din piept și începând să-mi vibreze în plămâni, am înțeles că nu ajunsesem încă la fund, că mai exista o părticică din mine care voia să continue să trăiască…” (pag. 17-18)

Râsul, simplă reacție fiziologică inițial, devine elementul primordial pentru bărbatul aflat pe marginea prăpastiei. Cel care râde își demonstrează sieși că viața se poate coagula din nou și poate căpăta sens, fie și legat, acesta, de aspecte exterioare, cum ar fi vizionarea unui film, citirea unei cărți etc.

Preocuparea profesorului pentru viața și activitatea artistică a lui Hector Mann se concretizează în luni de cercetare minuțioasă, absorbantă, care îl distrage, în mod salvator, de la suferința personală. Nu dispariția bruscă a actorului de film mut, în circumstanțe cel puțin neobișnuite, îl stimulează, deși tocmai aici intervine, ulterior, neprevăzutul, chiar spectaculosul, ci faptul că despre acest artist se știu extrem de puține lucruri. David Zimmer descoperă și celelalte filme, fiind la fel de surprins și de entuziasmat de talentul actorului ca și în după-amiaza în care îl descoperise prima dată. Cartea pe care profesorul o scrie nu speculează deloc dispariția bruscă a actorului, nimic din posibilele picanterii biografice, fiind doar o formă de omagiu și de recunoștință pentru entuziasmul stârnit într-un moment de răscruce, entuziasm care naște râsul salvator. „Cartea se născuse dintr-o mare durere”, recunoaște Zimmer, iar lucrul la ea devenise, treptat,„un medicament ciudat”, înghițit zilnic, în speranța că durerea va dispărea. Scrisul e o terapeutică, fără îndoială. Durerea nu dispare, doar e împinsă într-un plan secund.

De aici încolo, romanul se rostogolește absolut imprevizibil, odată cu primirea unei scrisoride la o oarecare Frida Spelling, care afirmă că este doamna Hector Mann și că actorul trăiește, fiind dornic să-l cunoască pe autorul cărții despre activitatea sa artistică. Călătoria pe care în cele din urmă o va întreprinde oferă cititorului momente imprevizibile, răsturnări de situație, intrigă polițistă, relații umane tensionate etc. Inclusiv o poveste de dragoste asumată de Zimmer cel deja dornic de aventură odată ce și-a descoperit pofta de a trăi. Considerații despre artă se conjugă cu altele, despre viață și moarte, despre povara culpei și despre legăminte mai mult sau mai puțin încălcate. Călătoria lui David Zimmer devine și călătoria cititorului acestei cărți. O carte a iluziilor necesare. Lumea nu e întotdeauna ceea ce pare. Dimpotrivă, e un hățiș,

„mici deschizături de nonsens, de fisuri microscopice prin care mintea putea să se strecoare și, o dată ce te găseai de cealaltă parte a acestor găuri, erai eliberat de tine însuți, eliberat de propria ta viață,  eliberat de propria ta moarte, eliberat de tot ceea ce ținea de tine” (pag. 145).

Zimmer caută filmele rătăcite prin lume ale actorului, povești iluzorii, pelicule destinate focului nu înainte de a fi vizionate în taină de către cel eliberat, prin râs, din capcana întunecată a suferinței. Pierderea iubitei, altoită pe cea anterioară, a soției și a celor doi fii, îl găsește pregătit să-și înfrunte demonii, exorcizându-i într-o altă carte, autobiografică de astă dată. Pe care, după exemplul lui Chateubriand, să o păstreze în manuscris, spre a fi publicată după moartea lui. Cu mențiunea că „intenționează să trăiască până la o sută de ani!”. O ultimă, salvatoare notă ironică.

Paul Auster scrie, așadar, un roman pentru mai multe categorii de cititori, așa cum afirmam și la începutul acestei prezentări de carte. Îți trebuie inteligență și talent, ingeniozitate narativă și fler. Poți aluneca insesizabil spre literatura comercială, consumeristă. Ca să mă conving că nu acest din urmă aspect îl interesează pe scriitorul american, i-am citit câteva dintre romanele traduse la noi. Pur și simplu, Paul Auster a descoperit o rețetă care combină în chip fericit literatura de calitate cu, să-i spunem așa, cerințele și gusturile unui public eterogen.

Cartea iluziilor de Paul Auster

Editura: Art

Colecția: seria de autor Paul Auster

Anul apariției: 2019

Traducerea: Dana Crăciun

Nr. de pagini: 416

ISBN: 978-606-710-665-7

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

Leave A Reply