Să priveşti înapoi fără mânie… – despre romanul “Rugul” de Gyorgy Dragoman

Gyorgy Dragoman s-a născut în 1973, la Târgu Mureş, dar s-a stabilit în Ungaria încă din 1988. În cărţile sale, scriitorul născut în România comunistă reface, prin decupaje, un spaţiu şi un traiect al maturizării jalonat de ultimele zvâcniri ale unei ideologii totalitariste. Se spune că imaginea copilăriei este strâns legată de locul şi de oamenii care îţi locuiesc această vârstă. De aici, poate, abordarea senzorial-afectivă din romanele lui Dragoman, sesizată de critica literară şi asumată de către autor însuşi în interviuri.

La zece ani distanţă de Regele alb, Dragoman revine cu o altă carte impresionantă, Rugul, despre a cărei elaborare mărturiseşte că „a fost un exerciţiu neobişnuit”, întrucât romanul este, în fond, o cvasificţiune, ca şi celălalt. În ambele, recunoaştem un topos transilvănean, frânturi dintr-o lume traversată de o istorie tulbure, frisonantă. Cărţile lui Dragoman riscau astfel să devină expresia unei încrâncenări, a unui verism radical, aşa cum l-am întâlnit în multe dintre filmele româneşti postdecembriste. Ei bine, nu, din fericire. O voce caldă, umană, însoţeşte fiecare pagină. Dintre ruinele unei lumi se ridică Emma, o puberă orfană, pe care bunica maternă o ajută să-şi (re)găsească rădăcinile, locul, rostul. Cartea este scrisă astfel din perspectiva acestei fetiţe care te apucă de mână şi te trage după ea într-o fragilă ţesătură de sonuri, mirosuri şi gusturi. Senzaţia de participare simultană este întregită de o frazare scurtă, sacadată şi de verbe la timpul prezent.

„Emma c’est moi” poate spune şi Dragoman, precum Flaubert altădată. Emma este oglinda care reflectă atât lumea veche, în care se amestecă realitatea cu magia şi cu superstiţiile, cât şi cea prezentă, nudă şi rece, cu valori în glisaj.

A ţine minte este dezideratul suprem:

„Bunica zice să ţin minte, că de uitat e uşor să uiţi (…) Mă priveşte în ochi, zice că uitarea e un blestem care apasă pe umerii tuturor”.

Ca să nu uite, Emma trebuie întâi să ştie. De aceea, bunica, imediat ce află de existenţa ei, o recuperează de la orfelinat şi o aduce acasă, în Transilvania, într-o casă în care bunicul mort este în fiecare zi o umbră palpabilă, în care contururile familiei identitare se refac treptat, precum liniile schiţate de bunică şi nepoată în făina de pe planşetă. În paralel, degetele fetiţei folosesc hârtia şi cărbunele pentru pictat. Totul îi vorbeşte în jur, de la obiectele din casă, până la nucul din grădină. Sceptică şi bosumflată iniţial, adolescenta deschide ochii şi ia în posesie o moştenire pe temelia căreia începe să se maturizeze. În tandem sau în răspăr cu propria bunică, ghidată din umbră, supusă la tot felul de încercări, unele aparent fără noimă. O colegă de şcoală, cu care se ceartă mereu. Un profesor de sport care o ajută să alerge. Un băiat la care tânjeşte în taină, dar care e un guguştiuc. Un alt băiat, mai mare, care o ia sub protecţie şi care îi arată frumuseţea libertăţii şi a iubirii. Părinţii Emmei, morţi într-un accident de maşină, baletează în jurul ei şi încrâncenarea fetei se topeşte încet-încet, se metamorfozează într-o curiozitate avidă. Emma se deschide precaut, se ia în posesie, ascultă şi aşteaptă. Nu-i mai pasă că, în lumea în care a transplantat-o bunica, e un outsider. Nepoata celui care poartă stigmatul de turnător la secu.

Din loc în loc, textul se deschide într-un alt text, scris cu italice: sunt povestirile bunicii despre lumea războiului, despre stigmatul rasial, despre o copilărie şi o tinereţe sfâşiate de pierderi şi de orori. Despre laşitate şi trădare. Despre şantaj. În glasul femeii vârstnice se simte doar durerea, nu şi mânia. Inserţiile acestui trecut de dată relativ recentă operează deopotrivă o terapie şi un transfer. Emma ajunge să se simtă mândră când copiii şi unii dintre oamenii din oraş o cred „nebună”, ca şi pe bunică-sa. Din postura de mentor, bunica nu încetează totuşi să rămână femeie. Sunt frumoase dialogurile lor, tăcerile lor, pauzele de respiraţie şi de somn. Toate se desfac lent sub ochii celui care citeşte şi care intră firesc în text, alături de Emma. Fiecare cuvânt (şi în special verbele) are ataşată o imagine mentală imediată, care se lipeşte de retină. Să alegi o astfel de perspectivă inocentă, directă, este un act de curaj din partea scriitorului. Chiar „spartă” de bunica-narator, povestea maturizării Emmei nu suferă niciun soi de alterare, dimpotrivă. Însăşi relaţia cu mama moartă se reface uşor, prin fire insesizabile…

Este o carte despre eliberare, despre bucuria de a-ţi cunoaşte rădăcinile şi de a-ţi visa prezentul. O carte cu parfumuri amestecate, cu intarsii metaforice de o rară prospeţime. Luminată de flăcările rugului aprins în curte, sub nuc, în care cele două femei aruncă, de fapt, un trecut care pulsează ca o măsea. Crengi, smocuri de iarbă. În jurul rugului, cele două dansează:

„Flăcările se alungesc, rugul arde, galben şi înalt. Bunica închide ochii, părul i se despleteşte (…) Lutul de sub picioarele noastre s-a înfierbântat, îl izbim tot mai puternic cu tălpile. Pământul de sub noi freamătă şi se cutremură, vuieşte şi duduie.”

Rugul lui Dragoman este o carte despre fiecare dintre noi. Despre începuturile de drum. Despre inocenţă. Despre mirosurile inconfundabile ale unei vârste în care fiecare pas în iarbă sună altfel…

Despre carte, pe Bookhub.ro, a scris şi Constantin Piştea. Cronica: aici.

Editura Polirom;