Să nu plângi, de Lydie Salvayre

„Să nu plângi” (în fr. “Pas pleurer”, apărută la Éditions du Seuil) este cunoscută mai ales drept cartea câștigătoare a Premiului Goncourt 2014, cea mai importantă distincție din vasta (chiar copleșitoarea, în această perioadă…) lume literară franceză. O distincție percepută de mulți ca fiind într-un continuu declin – chiar azi am citit un articol în Le Figaro în care Nicolas Ungemuth, critic literar, își provoca ironic cititorii la un mic “exercițiu”: citați din memorie ultimele zece “Prix Goncourt” și detaliați-le calitățile. Aveți patru ore. -, însă, cu toate acestea, și o utilă metodă de certificare a valorii unei lucrări, în fața căreia marele public francofon nu rămâne, de-obicei, indiferent. “Pas pleurer” nu este o capodoperă, însă are toate ingredientele unui roman închegat, agreabil din multe puncte de vedere. Și, cu siguranță, încă ceva în plus.

Cartea se prezintă sub forma unei dureroase mărturii asupra unor evenimente despre care, în general, se preferă păstrarea tăcerii. Lidia, fiica unor refugiați spanioli, asistă la istorisirea atrocităților provocate de Războiul Civil Spaniol din perspectiva haotică, halucinantă a mamei sale nonagenare, prinsă la vârsta adolescenței în vâltoarea tragicelor întâmplări ce au marcat o epocă sângeroasă. Mai apoi ia decizia de a așterne totul pe hârtie; cuvintele mamei sale, exact așa cum au fost rostite, fără aproape nicio intervenție, cu ezitările și comicul de limbaj inerente, umplu fluid paginile acestui roman devenit, în acest fel, mai mult decât o poveste necesară din categoria “N’oubliez jamais”. El capătă conturul unui omagiu tulburător adus mamei sale (eroina luptătoare a acestei cărți), tuturor celor afectați de războiul necruțător și, de fapt, acelora care au avut tăria să continue lupta, să îndure privațiunile și să își păstreze speranța. De la un caz singular, romanul pătrunde pe scena istoriei. Lydie Salvayre realizează elogiul marcant al libertății și umanului în sine, și condamnă cu vehemență orice tip de fanatism, dar și ignoranța, lașitatea ori compromisul.

“Pas pleurer” este alcătuită din numeroase povești interconectate. Între ele, se disting două perspective centrale ce vor înfățișa cursul acțiunii prin contrapunct: aceea nostalgică, resemnată și ușor dezechilibrată a mamei Lidiei și cea mult mai analitică și debordând de limpezime a scriitorului Georges Bernanos, refugiat în Palma de Mallorca, martor oripilat al actelor inumane săvârșite în fața-i. E drept însă că vocea tulburată a mamei (Montse) reprezintă în fapt fundația diegezei, în timp ce inserțiile discrete aparținând viziunii lui Bernanos, observator distant, dar cât se poate de revoltat, sunt menite să clarifice și, abia după acest moment, să concluzioneze obiectiv asupra gravității situației. Căci adevărata valoare scriitoricească a lui Lydie Salvayre transpare în clipa tranziției de la procesul extenuant al documentării la ficțiune.

“Marile cimitire sub lună” – mărturia curajoasă a lui Bernanos cu privire la Războiul din Spania – a constituit, prin prezentarea și condamnarea tranșantă a actelor abominabile la care lua parte până și Biserica, imboldul conceperii romanului scriitoarei franceze. Aceasta reușește astfel să vorbească metaforic, într-o manieră subtilă, și despre pasiunea lecturii, și despre năzuința nestrămutată către adevăr și dreptate.

Vocea narativă a mamei este, prin contrast cu aceea rezervată, lucidă, a lui Bernanos, expresia unei vieți tumultuoase, trăită sub imperiul fricii și al fugii constante de o lume crudă pentru care nu a fost nicicum pregătită. Măiestria lui Lydie Salvayre rezidă tocmai în a nu modifica (la capătul câtorva astfel de încercări inițiale eșuate, aceasta abandonează, și bine face!) discursul haotic al lui Montse. Ea îi acordă deplina libertate de exprimare, acesta fiind elementul cu adevărat inovator al romanului; Montse își permite să tranziteze între două limbi, să creeze un mix confuz de cuvinte, să utilizeze, adică, acel sugestiv “fragnol” despre care vorbea Lydie Salvayre. Ea pendulează în continuare între două lumi față de care se simte o intrusă, două culturi în care nu s-a putut integra. Discursul ei sui generis este însuflețit tocmai de limba eterogenă marcată de vitalitate și inedit, asezonată cu o paletă largă de imprecații, juxtapuse însă, paradoxal, unor expresii ce denotă curtoazia, învățate ad litteram.

Vara izbucnirii Războiului, cea din 1936, este perioada desăvârșită a speranței. Prinși în noul val ideologic, tineri capabili, cu ambiții și idealuri înalte, dornici de afirmare, vor încerca să transgreseze limitele convenționale impuse de satul natal. Vor descoperi siderați viața zgomotoasă, electrizantă a orașelor, vor gusta din senzația plenitudinii oferită de iubirea veritabilă, se vor lupta “cu îndârjire și fără cruțare pentru triumful unei idei” și vor fi antrenați într-un turbion fără ieșire, ciocnindu-se în final de mentalitățile oamenilor în etate, convinși de infailibilitatea vechilor tradiții. Vizionarismul tinerilor va da naștere visurilor și himerelor ce se opun conformismului și discursurilor convenționale. Noile opinii politice creează, atât în tabăra franchiștilor, cât și în cea a liberalilor, impresia falsă a libertății, aruncându-i într-un univers (aparent) feeric al iluziilor. Iluzii ce, odată destrămate, vor pricinui o stare permanentă de încrâncenare și, suprapuse peste prieteniile de o viață, sentimentele de ură și animozitate vor ajunge la ordinea zilei.

Spre deosebire de personajele “Constelației fenomenelor vitale”, nu autoironia este alternativa aleasă, ci pătrunderea într-o lume a amărăciunii și terorii. Evenimentele premergătoare războiului – dispariții, morți subite etc – se desfășoară surprinzător de similar cu cele din Cecenia, dovada că, oricum ar fi, istoria se repetă. Însă nu astfel de pasaje primează între coperțile romanului; în loc să descrie scene sângeroase, Lydie Salvayre prezintă, cu ajutorul vocii narative fruste, sacadate ca împușcăturile din miez de noapte, visurile topite într-un nor gros de fum. În urma lor persistă o amintire dureroasă și veselă deopotrivă, cel puțin pentru Montse – aceea a singurei veri în care a putut spune cu încredere că a gustat din bucuriile vieții, că a simțit că trăiește cu adevărat, pentru ca apoi să dea uitării tot ce a urmat. Și, în spatele său, pe un fundal unde nu este loc pentru milă, imaginea unor personaje minuțios conturate, aruncate hazardat într-o luptă de unde nimeni nu va ieși, vreodată, învingător.

Autoarea franceză a scris un roman al contrastelor, al luptei ideatice, al iluziei ce se lovește de bariera rigidă a realității. Dincolo de nota pesimistă ce plutește de-a lungul lecturii, în final se poate ghici, prin praf și pulbere, lumina: lecția optimismului romancierei vorbește despre voința statornică și tăria de a-ți purta aspirațiile către îndeplinire, indiferent de greutăți sau opreliști. Până la urmă, asta ne definește. Y nada más.

Sursa foto: ouillade.eu

Editura Humanitas Fiction;