„Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane”. O analiză

Tom Holland este istoric specializat în istoria antică, ale cărui volume au fost multipremiate, fiind și câștigător al premiilor Anglo-Hellenic League’s Runciman Award, Hessel-Tiltman pentru Istorie și finalist al Premiului Samuel Johnson. În anul 2024, la Editura Litera a fost tradus volumul Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane de către Monica Grădinaru. La aceeași editură i-au fost traduse alte două cărți: Creștinismul. Istoria unei idei și a modului în care aceasta ne-a modelat lumea și Dinastia. Ascensiunea și căderea casei lui Cezar, în colecția Kronika.

Volumul este structurat în 11 capitole, urmate de cronologie, note și indici, care ajută cititorul să urmărească mai ușor delimitările temporale și cele ale numelor din cadrul cercetării. Bibliografia aflată la baza cărții este una generoasă, pornind de la sursele clasice, primare, cum ar fi scrierile lui Plutarh, Lucrețiu, Polibiu, ș.a.m.d., până la lucrări speciale și generale despre subiectul abordat, asupra tuturor istoricul realizând o hermeneutică extrem de complexă. Abordarea temei este una, în primul rând, cronologică, ceea este imperios necesar pentru inteligibilitate și coerență, însă, de asemenea, istoricul îmbogățește explicațiile și cu date anterioare sectorului cronologic stabilit pentru o mai bună contextualizare.

Despre Republica romană și frământările sale există o bibliografie bogată, cu accente asupra anumitor conflicte, cum ar fi criza fraților Gracchi, conflictul dintre Marius și Sulla, războiul civil dintre Cezar și Pompei, triumviratele, ceea ce stârnește de la început o întrebare: la ce bun încă o cercetare asupra acestor fapte istorice și, mai ales, ce mai poate aduce nou? În primul rând, ceea ce distinge acest volum de multe altele este felul scrierii. Tom Holland, deși este un istoric serios și etic, nu ridică un zid în jurul cercetării istorice pentru a o oferi numai unui public specializat, ci maniera în care scrie accesibilizează contactul cu un trecut atât de important, care ar trebui cunoscut de un public larg. Pe de altă parte, cercetarea de față nu este una strict descriptivă, ci, mai degrabă, se bazează pe osmoza trecutului antic grecesc și oriental și acel prezent roman, identificând legături care au menirea de a contextualiza cele petrecute, stabilind binomul cauză-efect. Deși datele sunt oferite cu precizie, istoria lui Holland nu este supusă frizei cronologice, ci se ridică deasupra acesteia și conturează o analiză istorică, în care își fac loc conceptele istorice cheie, personajele cu bunele și relele lor, dar, mai ales, lumea romană republicană cu toate virtuțile și neajunsurile sale.

În introducerea la ediția din 2013 a cărții, istoricul abordează un subiect sensibil și necesar, în același timp, ca o premisă a interesului său vădit pentru un trecut atât de îndepărtat, când lumea oricum fierbe sub presiunea unor alte mari fapte recente sau prezente. Astfel, în subsidiar, problematica autorului se conturează în jurul următoarei preocupări: de la ce punct încolo o parte a istoriei devine prea „veche” pentru a mai reprezenta un reper în comparațiile dintre evenimentele contemporane și cele deja petrecute? Sunt civilizațiile antice, implicit cea romană, mult prea îndepărtate pentru a le folosi ca reper în politologie, de exemplu? Se pot compara vânătoarea lui Mitriade de către romani cu vânătoarea lui Osama bin Laden de forțele americane? Răspunsul este împărțit. Au fost perioade în care Antichitatea reprezenta un trecut prea îndepărtat pentru a mai putea fi ales ca referință, de pildă, în secolul XX, dar secolul XXI a căutat și caută mult în lumea clasică, dovadă o fac numeroasele filme, cărți pe marginea unor subiecte specifice acelei perioade, așa cum este și cartea de față.

La începutul cercetării, Tom Holland se preocupă de analizarea semnificațiilor trecerii Rubiconului de către Cezar și explicației de ce această acțiune a fost una ireversibilă nu numai pentru liderul roman, ci pentru întregul sistem politic și social roman, cu toate că Rubiconul nu era decât o apă de mică adâncime. Astfel, aflat în fața apei, Cezar a intrat în starea de discrimen, adică o clipă de tensiune periculoasă și chinuitoare, când realizările unei vieți întregi puteau atârna în cumpănă. Trecerea Rubiconului avea să îi aducă lui Cezar gloria deplină sau sfârșitul politic? Rubiconul se constituia într-o linie de demarcație, într-un joc militar și politic fără precedent, chiar și pentru Cezar, care avea în palmares, în mai puțin de un deceniu, 800 de orașe cucerite, 300 de triburi și Galia întreagă. Ca în orice joc, miza contează și ea este cea care îi dictează lui Cezar să ordone trupelor trecerea Rubiconului, moment definitiv în urma căruia Republica a făcut implozie și nu a mai rămas nici măcar aceasta.

Trecându-l, Cezar a cufundat într-adevăr lumea în război, contribuind deopotrivă la distrugerea vechilor libertăți și instituții ale Romei și la instituirea, odată cu distrugerea lor, a unei cvasimonarhii – evenimente cu o semnificație primordială pentru istoria Occidentului. Mult timp după ce s-a prăbușit Imperiul Roman însuși, taberele opuse delimitate de Rubicon – libertatea și despotismul, anarhia și ordinea, republica și autocrația – aveau să continue să bântuie fanteziile succesorilor Romei.

Pentru a înțelege implicațiile și semnificațiile Republicii romane este necesar a contura anatomia acestei forme de guvernământ, în contextul epocii respective. Cele două cuvinte, res publica, oferă imaginea clară a însemnătății sale, adică treburile publice. Dacă în timpul regalității, regele separa clar conducerea statului de restul societății, ceea ce își dorește Republica, la nivel teoretic, este o externalizare a problemelor publice, printr-o largă participare și implicare. Apoi, se definește bunul cetățean. Ce însemna să fii un bun cetățean? Un cetățean bun era cetățeanul pe care-l recunoșteau ceilalți ca fiind bun, ceea ce crea echivalență între excelența morală și reputație, folosindu-se un termen comun pentru amândouă, honestas. Alte două principii care îi ghidează pe romani la începuturile noii forme de guvernământ sunt libertatea și conservatorismul, tradus ca scepticism față de schimbare. Libertatea a devenit acum consacrată ca drept din naștere și măsură ale oricărui cetățean. Noutatea era admisă la Roma în două condiții: dacă era prezentată drept voința zeilor sau ca fiind o tradiție străveche. Însă, mai presus de orice, ceea ce a caracterizat Republica încă de la începuturile sale a fost haosul, conflictul extern și lupta pentru putere, cu toate că în relațiile dintre ei, cetățenii Republicii Romane erau învățați să-și tempereze setea de competiție.

Roma este și orașul puternicei ierarhizări sociale, evidentă și din dispunerea locuitorilor pe colinele sale. Astfel, Colina Aventină era pentru imigranți și cei de aceeași condiție socială cu aceștia, în timp ce, de pildă, Colina Palatină, unde și aerul era mai rarefiat, era exclusivistă, locul în care se aduna elita orașului, dar și dovada clară a conservatorismului romanilor. Printre casele de lux s-a păstrat un simbol al începuturilor, coliba ciobanului care i-a crescut pe Romulus și Remus.

Republica mai putea fi definită și ca un parteneriat între Senat și popor, de unde și formula SPQR, Senatus Populus Que Romanus, Senatul și poporul roman, în centrul acestui parteneriat, acestei legături care părea imposibil de distrus, apar numeroasele conflicte sângeroase de la Roma. Unul dintre primele astfel de conflicte soldat cu vărsare de sânge se petrecea în secolul al II-lea î.Hr., odată cu revolta fraților Gracchus, care au sfârșit într-o manieră tragică, primul fiind asasinat Tiberius, în 121 î.Hr., pentru ca mai apoi să sfârșească și Caius împreună cu 3000 de susținători ai săi. Astfel de evenimente zdruncinau ordinea socială și politică, dar explicația era întotdeauna binele Republicii, mai presus de orice. Însă mult mai marcant avea să fie conflictul, care părea fără sfârșit, dintre Marius și Sulla. Marius, general de armată, avusese o ascensiune socială fulminantă, mai ales după investițiile imobiliare pe coasta de lângă Napoli, dar nu a durat mult până când au apărut adversari dornici să îi păteze imaginea prin tot felul de acuzații. Lucius Cornelius Sulla, pe de altă parte, după ce își făcuse ucenicia sub comanda lui Marius, avea să ajungă ofițer în fruntea a 13 legiuni, nu mai avea nevoie de ucenicie. În schimb, o carieră marcată de lupta pentru a ieși din umbra lui Marius îi adusese, în sfârșit, reputația de posibil cel mai competent ofițer din acel război. Mai mult decât o carieră militară, Sulla își construia și o carieră politică.

Abia la 30 de ani, o vârstă la care cei mai mulți aristocrați își petrecuseră deja niște ani buni urcând alunecoasele trepte ale carierei, Sulla se găsea, în fine, în posesia fondurilor necesare ca să-și lanseze cariera politică.

Deja relațiile dintre cei doi fiind deteriorate aveau să se degradeze definitiv odată cu îndepărtarea lui Sulla de la comanda războiului împotriva lui Mitriade, comandă acordată lui Marius. Cu toate acestea, nimic nu avea să îl oprească pe Sulla să înainteze și să obțină succese militare, nimic nu îl putea opri să se îndrepte spre Orient, iar trofeul pe care avea să îl aducă la Roma consta în coloanele templului lui Zeus și jaful în masă a bibliotecilor ateniene, în întregime prădate de tot ce conțineau. De atunci încolo, dacă voia cineva să-l studieze pe Aristotel, trebuia să vină la Roma. Nu avea să mai dureze prea mult până când Sulla avea să fie numit dictator, un dictator însoțit de 24 de lictori, dublu față de un consul. Schimbările nu aveau să se lase așteptate. În primul rând, nimeni sub vârsta de 30 de ani nu avea voie să candideze la alegeri, nici măcar pentru cele mai de jos magistraturi. Chiar dacă își dorise o micșorare a Senatului de la 300 la 100 de senatori, cu toate acestea, fiind sensibil la laude și daruri, Sulla avea să obțină, în cele din urmă cel mai numeros Senat, ceea ce a dus la construirea unei noi clădiri unde să încapă toți senatorii. De asemenea, Sulla i-a interzis oricui deținuse funcția de tribun să mai încerce vreodată să obțină și alte magistraturi. Toate acestea sub semnul restaurării și întoarcerii la origini.

În peisaj avea să apară un alt personaj marcant pentru istoria Republicii Romane, Pompei, un tânăr de 23 de ani, cu părul de aur, în frunte un smoc de păr, pozând din profil, astfel încât să semene cu Alexandru cel Mare. Îl surprinsese pe Sulla cu dovada de respect acordată, adresându-i-se cu Imperator. De la descrierea angelică până la porecla de adulescentulus carnifex, măcelarul adolescent, nu mai erau decât câteva file de istorie. Parcursul lui Pompei va avea o traiectorie nu tocmai lipsită de sinuozități, cu atât mai mult cât și pretențiile sale politice, militare, sociale creșteau. De la stăpânirea în Orient până la conflictele iscate la Roma, toate, însă, vor culmina cu triumviratul alături de Cezar și Crassus, dar mai ales cu războiul civil dintre el și Cezar. Menționat încă de la început, imaginea lui Cezar rămâne legată de multe evenimente din timpul Republicii, dar, în mod special, de cucerirea Galiei.

Cezar i-a lovit cu putere, cu toată eficiența oțelită pe care putuse s-o pună în mișcare. Cu cât avansa mai mult înspre nord, cu atât mai tare li se fărâmița belgilor alianța. Triburile care se supuneau erau tratate cu generozitate ostentativă; cele care opuneau rezistență erau distruse. Acvilele lui Cezar au fost înfipte, după cum era de așteptat, pe coasta Mării Nordului. În același timp, îi soseau mesageri din partea lui Publius Crassus, fiul cel arătos al triumviratului, cu vești că legiunea aflată sub comanda lui obținuse supunerea tuturor triburilor din vest. Pacea a fost adusă întregii Galii, scria Cezar triumfal.

După acest succes militar din 57 î.Hr., lui Cezar i s-au acordat 15 zile de mulțumiri publice. La scurt timp, avea să se încheie primul triumvirat, pe fondul intenselor tensiuni iscate între triumviri, dar și dispariției lui Crassus. Sfârșitul triplei conduceri avea să marcheze începutul unui nou capitol. Cine putea să știe dacă acest conflict avea să marcheze finalul Republicii sau o nouă etapă?

Dar Pompei renunțase deja la Roma. Senatul a primit ordin de evacuare. Oricine rămânea în urmă, avertiza Pompei, avea să fie privit ca trădător. Apoi s-a îndreptat spre sud, lăsând capitala în voia sorții. Ultimatul său a făcut ca schisma din Republică să devină finală și ireparabilă […] Pentru mulți cetățeni, o alegere între Cezar și Pompei rămânea la fel de imposibil de făcut ca oricând. […] Victoria lui Cezar fusese nimicitoare, dar agonia Republicii nu părea deloc mai aproape de final.

În 46 î.Hr., Cezar primea pentru a treia oară funcția de dictator, fiind și consul, acum avea dreptul de a-i numi pe toți magistrații Republicii. Nu avea să dureze mult acest succes militar și politic. Același Senat, care i-a oferit funcția de dictator pe viață, avea să îl scoată după scena vieții printr-un complot dirijat de Cassius Longinus, fost ofițer al lui Pompei. Cezar se prăbușea sub loviturile de pumnal la picioarele statuii lui Pompei, mânjind cu sânge soclul acesteia. Istoria își are propriile sale ironii.

Povestea avea să meargă mai departe prin alte figuri politice, prin alte decizii, numai zilele Republicii erau numărate. Octavian, succesorul lui Cezar, care nu împlinise încă 20 de ani, a fost ales oficial consul, iar primul lucru pe care l-a făcut a fost să răzbune moartea lui Cezar, prin pedepsirea asasinilor, apoi avea să plece spre Antoniu și Lepidus, venise momentul să decidă soarta Republicii.

Pe o insulă de pe un râu de lângă Medina, cu armatele aliniate pe cele două maluri, Antoniu și Octavian s-au întâlnit, s-au îmbrățișat și s-au sărutat pe obraji. Apoi, împreună cu Lepidus, s-au așezat ca să împartă lumea și să pronunțe moartea Republicii.

Octavianus va conduce Roma mai mult de 40 de ani, timp în care nu a asistat la război civil, nu a fost străpuns de pumnalul vreunui adversar, nu i-a fost mânjită toga de sânge, ci avea să sfârșească în propriul pat, la finalul unui spectacol pe scena lumii.

Cercetarea istoricului Tom Holland întruchipează ani întregi de muncă asiduă între documente, cărți și imaginea monumentală a eroilor perioadei studiate. Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane este o contribuție istoriografică extrem de importantă pentru întreaga lume, dar și o carte pe care cititorii nespecializați în istorie o pot citi și înțelege. Acesta e marele merit al istoricului britanic, acela a ști să prezinte fapte atât de complexe pe înțelesul oricărui cititor dornic de a cunoaște povestea Republicii Romane.

Rubicon. Triumful și tragedia Republicii Romane de Tom Holland