Revoluția istoriografică care n-a fost

În celebra sa carte „Schimbarea la față a României”, Emil Cioran deplângea într-un ton exaltat, naționalist, consonant cu contextul epocii respective, lipsa de substanță istorică a poporului român: „Doamne, ce vom fi făcut o mie de ani? Toată viața noastră de un secol încoace nu este decât procesul prin care am ajuns să ne dăm seama că n-am făcut nimic.” Un popor, așadar, condamnat la o sterilitate perpetuă peste care istoria se face, dar al cărui rol existențial este cel de a nu participa în nici un fel în evoluția acesteia. Dar la care mie de ani se referea Cioran?

Mileniul invocat de filosof este cel care desparte retragerea aureliană din Dacia romană de apariția formațiunilor prestatale românești și, ulterior, întemeierea statelor medievale Țara Românească și Moldova. Într-adevăr, cel puțin în contururi generale, istoria acestui teritoriu poate fi reconstituită până spre sfârșitul secolului al III-lea, după care însă intervine o tăcere uluitoare a izvoarelor istorice, indiferent de natura lor, tăcere care nu permite cercetarea unor evenimente majore ale trecutului nostru. Este cazul etnogenezei românești, în jurul căreia au apărut o serie de interpretări contradictorii ce și-au pierdut cu timpul sensul științific și s-au transformat în avataruri ale naționalismului modern și contemporan. Învăluite de multe aspecte insuficient cunoscute au rămas, de asemenea, procesele de întemeiere ale celor două state medievale românești, Valahia și Moldova.

Un motiv fundamental pentru această stare de lucruri este reprezentat de lipsa oricărui document intern contemporan, context în cadrul căruia istoricii trebuie să se mulțumească cu relatări externe mai mult sau mai puțin credibile și care se pot dovedi câteodată greu de coroborat cu alte surse scrise sau arheologice. În cazul întemeierii Țării Românești și Moldovei însă a apărut un factor suplimentar, tradiția istorică, înregistrată de cronici târzii, la distanță de secole, ceea ce a dus la numeroase tentative de reconstituire pe aceste baze din partea istoricilor români. Dacă în cazul Moldovei tradiția și-a găsit un ecou documentar indiscutabil, în cazul Țării Românești figura legendarului Negru Vodă este încă departe de a fi înțeleasă și explicată pe deplin. S-a scris enorm în cadrul istoriografiei noastre despre acest subiect, opiniile fiind în mod evident contradictorii. Astfel, A.D. Xenopol admitea că siguranța istorică poate fi rareori obținută în acest caz, dar pleda pentru acceptarea descălecatului lui Negru Vodă, bazându-se pe unele izvoare precum analele scrise de Gioacomo di Pietro Lucari, hrisovul lui Constantin Șerban din 1656 sau Pomelnicul de la Câmpulung păstrat în Cronologia Țării Românești a lui Mihail Cantacuzino, la care se adaugă argumente de ordin istoric sau obținute prin deducție logică. În schimb, Dimitrie Onciul a respins categoric varianta descălecatului din cauza lipsei oricărui temei istoric, dincolo de înțelesul primar al cronicelor scrise la mult timp după presupusa desfășurare a evenimentelor. Hașdeu a infirmat și el existența lui Negru Vodă doar pentru a pune în loc elemente care aparțineau exclusiv bogatei sale imaginații și care nu merită, în consecință, nici o discuție. Nicolae Iorga, deși a nuanțat de-a lungul timpului unele aspecte, a rămas un adversar al descălecatului întreprins de Negru Vodă, așa cum se poate constata inclusiv în ultima sa lucrare. Oricum, istoricii de atunci și de acum nu au avut, firește, altă posibilitate decât a se ralia uneia dintre cele două viziuni, dar fără un aport semnificativ în creionarea unui tablou credibil și coerent.

Poate reprezenta tradiția istorică un factor demn de luat în seamă de către istorici? În câteva studii excelente care au alcătuit ulterior lucrarea „Tradiția istorică despre întemeierea statelor românești” Gheorghe Brătianu a prezentat un punct de vedere inedit și seducător în același timp. Este cunoscută dialectica lui Hegel conform căreia orice afirmație, idee, situație, realitate, concept (teză) cuprinde inevitabil o contradicție, o opoziție sau o negare (antiteză). Cum însă conflictul dintre teză și antiteză nu poate rămâne nesoluționat, transformarea reciprocă face posibilă apariția unui stadiu superior numit sinteză (negarea negației), care le include și le depășește pe ambele. Or, acesta este cazul izvoarelor istorice legendare, cele care încorporează elemente mitice cu frânturi de adevăr, adesea imposibil de separat. Sau cel puțin așa pare la prima vedere. Oamenii le-au privit cu respect de-a lungul timpului, fie că ne referim la Biblie, la legenda întemeierii Romei, la „Iliada” lui Homer, la genealogiile Merovingienilor sau la originile Confederației elvețiene. Iată teza. Or, începând cu secolul al XVIII-lea și mai ales în cel de-al XIX-lea au prevalat rațiunea, spiritul critic, interogația științifică, ceea ce a făcut ca tipul acesta de izvoare să pară vetuste anacronice, de-a dreptul false în întregime, mituri fără vreo bază reală. Iată antiteza.

În cadrul acestui context a apărut pe scena istoriei un personaj fabulos, Heinrich Schliemann. Pasionat de civilizația greacă și dezvoltând o obsesie pentru Iliada, atunci când mijloacele materiale i-au permis, Schliemann a pornit pe cont propriu să găsească cetatea Troiei, cu alte cuvinte să vâneze o himeră. Interesant este că arheologul german nu a consultat pentru aceasta enciclopedii și dicționare, nici nu a citit tratate savante de istorie, ci s-a bazat strict pe itinerariul geografic oferit de Homer. Așa cum se cunoaște, Schliemann a reușit să descopere ceea ce pare a fi cetatea Troiei, cea care purta semnele unui asediu îndelungat. Nu numai atât. Cine mai lua în serios anul legendar al întemeierii Romei, respectiv 753 î.e.n.? Or, arheologii au demonstrat că primele semne de locuire umană din zonă aparțin celei de-a doua jumătăți ale secolului al VIII-lea î.e.n. Stela aflată pe unul dintre morminte confirmă unele pasaje scrisă de Dionisie din Halicarnas, la fel cum a fost confirmată stăpânirea etruscă. Exemplele ar putea continua. Iată sinteza.

Pornind de la aceste considerente, Gheorghe Brătianu se întreabă dacă nu poate fi încercată sinteza în cazul lui Negru Vodă și al său descălecat care a dus la întemeierea Țării Românești. Marele istoric nu afirmă sau nu încearcă să impună drept o realitate indiscutabilă această ipoteză, ci încearcă să demonstreze caracterul ei de plauzibilitate, inclusiv pe baza unor argumente lingvistice și istorice sau prin recursul la comparații cu evenimente din alte spații, așa cum este cazul Elveției. Indiferent de părerile și reacțiile pe care studiul lui Brătianu le poate impulsiona, este cert că nu se poate trece cu vederea ceea ce reprezintă o lectură obligatorie pentru oricine interesat fie și tangențial de subiect.

În mod curios, așa cum am avut ocazia să mai remarc în cazul altor subiecte, după 1989, în contextul unei libertăți academice depline, cercetările asupra formării statului medieval Țara Românească strălucesc mai degrabă prin absență, cu excepțiile de rigoare, așa cum este cazul lui Ovidiu Pecican, de departe cel mai competent și neobosit specialist al problemei respective și nu numai. Este tema epuizată? Nu s-au mai găsit argumente noi? Nu poate fi încercată nici măcar o viziune de ansamblu proaspătă? Nu sunt posibile alte interpretări sau măcar nuanțate cele existente? Este dificil de a da răspunsuri ferme acestor interogații, dar cu certitudine nu se întrezărește la orizont o scriere care să revoluționeze istoriografia românească.

Pentru un moment însă ne-am ținut răsuflarea și ne-am agățat de o speranță. În media națională a fost prezentat acum câteva luni drept un eveniment extraordinar o lansare de carte a unui elev de clasa a XI-a de la Colegiul Național Tudor Vladimirescu din Târgu Jiu. Este vorba de lucrarea lui Daris Mănescu, Începuturile Țării Românești. Secolul al XIII-lea între invazie și dominație apărută recent la Editura Pim din Iași. În mod evident, orice profesionist al domeniului nu poate privi decât cu scepticism o astfel de tentativă, ținând cont că tema abordată necesită ani îndelungați de pregătire temeinică, studiu aprofundat și reflecție încordată. Sau poate că ne aflăm în fața unui nou Nicolae Iorga, cel care a uimit societatea românească prin capacitatea sa intelectuală manifestată încă de la o vârstă fragedă, deși din opera savantului puține fragmente mai pot fi utilizate. Avem de-a face cu un eseu, cu o investigație istorică, cu un punct de vedere inedit sau cu nimic din toate acestea?

Cu siguranță, autorul, pasionat de mic de istorie și olimpic pare să creadă că demersul său este unul meritoriu, dar mai ales inedit. Astfel, în cadrul unui interviu, acesta a afirmat următoarele:

„Pur și simplu am plecat de la ideea că, în general, noi românii, considerăm că Țara Românească ar fi fost întemeiată de Basarab I. Părerea aceasta, de la oamenii simpli la istorici care susțin acest lucru ar trebui mult mai mult cercetată, pentru că nu cred că Basarab I a înființat Țara Românească. În primul rând pentru că până la urmă înființarea Țării Românește este un proces complex care a durat cel puțin două secole, un proces de închegări statale care nu putea fi realizat de un om în 20 de ani, așa cum cred istoricii noștri.”

Dar ce istorici cred acest lucru? Unii precum Gheorghe Șincai, Augustin Bunea, Constantin Kogălniceanu, A.D. Xenopol, Gheorghe Brătianu, Ioan Moga, Ștefan Pascu și mulți alții au susținut într-un fel sau altul teza descălecatului sau cel puțin a originii ardelene a descălecatului, pe de o parte. Pe de altă parte, absolut nici un istoric român nu a susținut vreodată că statele medievale românești s-au constituit în câțiva ani prin acțiuni solitare. Dimpotrivă, faptul că un stat este constituit și consolidat de-a lungul a cel puțin câteva decenii este un loc comun al istoriografiei românești, chiar dacă Daris Mănescu pare convins că a descoperit acest lucru în zilele noastre, așa cum se poate vedea și prin intermediul altor declarații pe care le-a făcut. Un stat nu este o creație abstractă, iar existența sa nu poate fi imaginată în absența unor instituții specifice care au avut nevoie de timp pentru a apărea sau a se dezvolta, ceea ce împinge procesul de formare a statelor medievale românești până la începutul secolului al XIV-lea, în timpul domniilor lui Mircea cel Bătrân și Alexandru cel Bun. Este un fapt pe care orice profesor de istorie îl prezintă elevilor săi de mult timp, chiar și atunci când Daris Mănescu nu se născuse încă.

În continuarea interviului amintit, autorul face următoarele afirmații:

„Eu citesc foarte multă istorie și am văzut că nimeni nu s-a plasat pe acest subiect, mai exact secolul al XIII-lea și inițial am plecat de la un manuscris, un document făcut de mine în care am încercat să-mi adun cât mai multe idei despre această perioadă legată de ființarea (sic!) Țării Românești, iar cu timpul am văzut că tot s-a mărit până am luat decizia de a transforma într-o carte și am făcut o cercetare mult mai amănunțită decât începusem inițial”.

Sunt atât de multe idei problematice în acest pasaj încât nu știm cu care trebuie să începem. Există o bogată bibliografie a secolului al XIII-lea, de pildă, indiferent de calitatea sa, dar vârsta probabil nu i-a permis lui Daris Mănescu să o identifice și să o parcurgă în mod corespunzător. Rămâne o enigmă referirea la manuscrisul care era document și care i-a permis revelația scrierii unei cărți așa cum practic nu s-a mai făcut.

Pornind de la aceste premise, să analizăm cartea propriu-zisă, precizând din capul locului că avem de-a face cu un pseudo studiu, subțire atât la propriu cât și la figurat, un alint intelectual care se transformă în pierdere de timp și de gust istoric pentru cei care l-au perceput ca pe un demers livresc obiectiv și menit să ofere interpretări incitante. Asta nu se traduce într-o culpă a autorului și nici măcar într-un reproș adus acestuia întrucât era pur și simplu imposibil ca un elev de 17 ani să poată măcar face o trecere rapidă prin scrierile dedicate problemei, una dintre cele mai dificile cu care oricum s-a confruntat istoriografia românească. Pe lângă această lipsă evidentă, Daris Mănescu nu pare să stăpânească limbile izvoarelor vremii precum latina și slavona, nu are metoda necesară istoricului de meserie, nici rigoarea acestuia, precum nu deține capacitatea de reflecție necesară unei asemenea cercetări. Din dorința de a arde etapele se întâmplă adesea ca eșecul să rămână singura opțiune viabilă.

Conform introducerii, Daris Mănescu abordează ceea ce devine deja o temă recurentă, ca să nu spunem obsesie, respectiv absența lucrărilor care să trateze unele aspecte relevante ce țin de contextul internațional al întemeierii statelor medievale românești:

„Cu toate acestea, istoriografia românească a lăsat în neclaritate apariția statelor românești, necuprinzând-o în ansamblul istoriei sud-estului Europei Centrale și neaccentuând procesul creării Țării Românești de influențele Regatului Maghiar și ale tătarilor”,

fapt potențat de naționalismul inerent al istoricilor români, doar unii dintre ei fiind capabili să depășească acest obstacol insurmontabil. În regulă, dar este de ajuns să deschidem cartea lui Șerban Papacostea, „Românii în secolul al XIII-lea. Între Cruciată și Imperiul Mongol” și să spicuim din cuprinsul acesteia: Destrămarea și prăbușirea Imperiului Bizantin, Ordinul teutonic în Țara Bârsei, Cruciata a patra și schisma răsăriteană, Structurile politice românești față cu presiunea Regatului ungar și a prozelitismului catolic, A doua invazie mongolă: hegemonia tătară în sud-estul Europei, Criza de structură a statului arpadian și așa mai departe. Mai mult, încă din titlul acestei lucrări apare secolul al XIII-lea, secol despre care elevul din Târgu Jiu afirma cu siguranță că nu a fost abordat de nici un istoric român. De altfel, Daris Mănescu a pornit la elaborarea acestui eseu istoric convins de inexistența unor asemenea demersuri, cu alte cuvinte a plecat de la o premisă care nu este reală. Doza de umor involuntar nu se oprește aici. Explicând mai departe rațiunea cărții, Daris Mănescu ne informează că, pe lângă interpretarea surselor istorice și „biografice” (sic!) a decis să „admită” câteva idei personale legate de anumite fapte istorice, folosind la fiecare idee care nu este de o certitudine absolută (dar foarte posibilă) adverbe sau locuțiuni adverbiale care exprimă gradul de probabilitate sau nesiguranță față de acele afirmații. Iată cum o lucrare de istorie pretins serioasă poate stârni hohote de râs. Măcar din acest punct de vedere asistăm la o revoluție istoriografică.

Interesant este însă altceva, respectiv o neconcordanță crasă între scopurile propuse și înfățișate și lucrarea propriu-zisă. De pildă, autorul ne asigură în cadrul aceleiași introduceri că a decis să încerce prezentarea câtorva caracteristici ale Evului Mediu și ale acestei societăți pentru a aduce cititorul la curent cu ceea ce a însemnat cu adevărat Evul Mediu, după care va prezenta principalele evenimente din jurul etnogenezei poporului român. Or, Daris Mănescu începe cu acestea din urmă și termină introducerea tot cu respectivele evenimente, fără a ne mai oferi mult așteptatele trăsături ale societății medievale sau ale epocii așa cum a fost ea cu adevărat. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o simplă declarație de intenție, una care nu a mai fost niciodată transpusă în paginile cărții. De-abia acesta este un procedeu cu adevărat inedit, dar, mai grav, cum rămâne cu adevărul nespus despre Evul Mediu? Vom fi în stare să îl aflăm pe cont propriu vreodată?

Cea mai amplă parte a lucrării lui Daris Mănescu este reprezentată de analiza formațiunilor prestatale menționate în Diploma Ioaniților din 1247, un document oficial emis de cancelaria regală maghiară de cea mai mare însemnătate pentru dosarul originilor statale românești. Așa cum se știe, documentul se referă la voievodatele lui Litovoi și Seneslau și cnezatele lui Ioan și Farcaș. Asupra Diplomei în sine, precum și despre formațiunile menționate s-a scris enorm în cadrul istoriografiei noastre, astfel încât autorul nu aduce practic nimic nou, ci oferă o descriere care se ține aproape de sursele bibliografice uzitate, cu excepția unor afirmații hazardate precum este cea conform căreia creștinismul ar fi pătruns în spațiul românesc de mai târziu încă din timpul ocupației romane a Daciei sau de o banalitate înfiorătoare precum este cea care ne descrie o ierarhie socială bine articulată în cadrul „cnezatului” (nu era voievodat?) condus de Litovoi, respectiv una formată din boieri și țărani. Concluzia spre care se îndreaptă Daris Mănescu este aceea a existenței unor forme avansate de organizare politică și socială în spațiul românesc, expresie a continuității și maturității structurilor autohtone. Care era forma sofisticată de organizare socială, de pildă, nu ni se mai spune. Pe de altă parte, tipul acesta de viziune parcă este mai mult tributar concepțiilor naționaliste înguste înfierate în mod just în introducere chiar de tânărul nostru cercetător. La fel, concluziile cărții sau ale unor subcapitole par scrise de cel mai protocronist istoric al Epocii de Aur. În aceste condiții, ce rost mai aveau respectivele reproșuri?

În rest, celelalte capitole, de câteva pagini fiecare, abordează extinderea dominației maghiare la sud de Carpați în primele patru decenii ale secolului al XIII-lea, marea invazie mongolă în spațiul românesc, principalele evenimente din jurul descălecării lui Negru Vodă sau continuarea consolidării Țării Românești. În mod evident, piesa de rezistență ar fi trebuit să fie capitolul despre Negru-Vodă, întemeietorul Țării Românești, mai ales că autorul i-a dedicat aproape douăzeci de pagini. Fiind un adept al descălecatului, așa cum ne-a făcut clar încă de la început, era de așteptat ca Daris Mănescu să aducă argumente decisive în acest sens sau cel puțin să pună serios la îndoială pe cele care susțin contrariul. Nici vorbă de așa ceva, avem de-a face cu o narațiune coerentă, dar care nu se sprijină pe dovezi concrete sau nu are un suport documentar concludent, în timp ce eventualele controverse sunt eliminate simplu și direct. Au pus unii istorici români la îndoială existența lui Negru Vodă din cauza absenței documentelor interne? E simplu, răspunde olimpicul din Târgu Jiu. Documentele respective s-au pierdut odată cu trecerea timpului. Ținând cont de cât de târziu apar primele noastre documente interne, se poate observa că deținem un adevărat record în materia pierderii acestora, în orice caz un fenomen pe care nu îl mai întâlnim în nici o altă țară. Dar când nu s-a putut susține în cadrul scrisului istoric orice?

Astfel, Negru Vodă a fost un voievod cât se poate de real din zona Făgărașului care, într-un context complicat marcat de slăbirea influenței maghiare și de prezența tătară din zonă, în urma unui conflict cu regalitatea maghiară, a trecut în Muntenia și a reușit să unifice formațiunile statale preexistente, sprijinit fiind de români și de sași. Nu numai atât, dar Daris Mănescu ne asigură în încheierea capitolului că Negru Vodă este relevant inclusiv pentru identitatea culturală românească. O afirmație atât de importantă încât profesorul de istorie care a scris prefața lucrării a ținut să o sublinieze. Dar ce înseamnă asta? Cum se exprimă relevanța respectivă? Ce trăsături culturale a influențat un voievod român de a cărui existență nici măcar nu suntem siguri în 1290? În mod evident, nu ni se spune, poate pentru că așa ceva ar depăși chiar și cea mai îndrăzneață sau zglobie fantezie.

Nu se poate analiza în mod serios și aprofundat o carte de genul acesteia fără a cădea în ridicol, motiv pentru care ne-am limitat la indicarea câtorva linii directoare. Deficiențele însă grevează la tot pasul lucrarea, fie și la nivelul său de referat întocmit într-o zi ploioasă de un licean cu gânduri nu tocmai amicale la adresa versurilor bacoviene. În primul rând, merită menționat modul uluitor în care a fost folosită bibliografia, dincolo de faptul că Daris Mănescu se referă de mai multe ori la surse istorice și biografice, nu bibliografice. Astfel, bibliografia inserată firesc la finalul cărții este una dintre cele mai prost alcătuite din întreaga noastră istoriografie sau, așa cum ar spune chiar autorul, nici un istoric român nu a fost în stare de așa ceva. Ordinea alfabetică, de pildă, nu se respectă, iar Eudoxiu de Hurmuzaki, el însuși plasat înaintea lui Constantin și Dinu Giurescu, este urmat de Djuvara, Neagu, în timp ce trei cărți ale Ioan Aurel Pop sunt date în ordinea alfabetică inversă. Documenta Romaniae Historica, seria B, Țara Românească apare fără rost pe ultima poziție în cadrul secțiunii lucrărilor generale și speciale, dar și în secțiunea dedicată „documentelor istorice și edițiilor critice”, din nou o exprimare nefericită, în paranteză fie spus. Pe prima poziție a secțiunii articolelor și revistelor științifice apare următoarea mențiune: Anamaria Macavei și Diana Maria Dăian, „Corespondența dintre Ioniță Caloianul și Inocențiu al III-lea: aspecte politice, ecleziastice și culturale”, în Fragmente din trecut. Tinerii cercetători și istoria, coord. Anamaria Macavei și Diana Maria Dăian, Cluj-Napoca, Editura Cluj-Napoca, 2015, iar la poziția a noua găsim mențiunea: Dăian Diana Maria și Anamaria Macavei, „Corespondența dintre Ioniță Caloianul și Inocențiu al III-lea: aspecte politice, ecleziastice și culturale”, în Fragmente din trecut. Tinerii cercetători și istoria, coord. Anamaria Macavei și Diana Maria Dăian, Cluj-Napoca, Editura Cluj-Napoca, 2015. Diferența va putea fi sesizată numai de spiritele superioare, respectiv inversarea celor două nume, dincolo de lipsa ghilimelelor pentru titlul cărții sau de apariția unei edituri inedite în peisajul cultural românesc, Editura Cluj-Napoca. Tot ce ține de bibliografie sau de notele de subsol pare improvizat, făcut în pripă, fără o minimă verificare, ca să nu mai vorbim de minime cunoștințe în domeniu. În plus, Daris Mănescu indică în unele note de subsol site-uri precum Wikipedia sau articole de popularizare ale unor ziare de duzină. Cu siguranță, acestea își au utilitatea lor, dar un cercetător maturizat profesional nu poate niciodată apela la aceste surse fără a își pulveriza integritatea sau fără ca cititorii să considere că sunt supuși unei bătăi de joc sistematice. În ceea ce privește restul notelor, multe dintre ele trebuie revizuite. De pildă, pagina indicată din studiul lui Ioan Aurel Pop, „Noi comentarii asupra diplomei Cavalerilor Ioaniți (1247) și a contextului emiterii sale” ar trebui să fie 225, nu 227. Revista „Studii și articole de istorie” a fost editată de Societatea de Științe Istorice din Republica Socialistă România, pentru că regulile citării se respectă indiferent de cât de anticomuniști am fi. Iar exemplele ar putea continua. Mai grav însă îmi pare a fi faptul că Daris Mănescu citează masiv dintr-o carte scrisă de Cristian Moșneanu și Cornel Bîrsan, în condițiile în care ultimul este un istoric afin cu Gică Manole și ale cărui producții istoriografice sunt bizare și neștiințifice. În mod curios, deși revine mereu în capitolul despre Negru Vodă, cartea nu este menționată deloc în bibliografia finală.

Întreaga lucrare a lui Daris Mănescu este un festival al erorilor istorice, logice sau gramaticale, în condițiile în care autorul clamează că a fost verificată minuțios de mai mulți profesori de istorie. Câteva exemple vor fi suficiente, în condițiile în care unele au fost deja evidențiate. De pildă, una dintre notele de subsol de la pagina 82 apare în următoarea formă: Cf. Emil Lăzărescu, „Despre piatra de mormânt a comitelui Laurențiu și câteva probleme arheologice și istorice în legătură cu ea”, în „Argesis”, „Studii și comunicări”, seria Istorie, TOM XVII, Editura Ordesos, Pitești, 2008 n-am mai găsit sursa exactă), pp. 76-78. Rămâne un mister ce a vrut să spună autorul, dincolo de folosirea incorectă a ghilimelelor sau de paranteza nedeschisă sau de dispunerea întâi a editurii, după care a localității, deși în rest procedase invers. Daris Mănescu nu reușește aproape niciodată să facă diferența între „datorită” și „din cauza”, o eroare des întâlnită în spațiul nostru cultural, dar nu mai puțin inacceptabilă. Autorul scrie incorect și supărător „3 morminte”, „2 cercei”, „3 mari centre” și așa mai departe, în loc de trei sau două, așa cum ar fi fost firesc. Împăratul Iustinian a domnit între 527 și 565, nu între 524 și 567, așa cum crede tânărul cercetător, o informație aflată la un click distanță, așa de des folosit altfel. Într-o altă parte a cății, autorul vorbește despre buna organizare administrativă a sașilor și secuilor dând ca exemplu comitatele maghiarilor și scaunele secuilor.

Așa cum precizam, erorile abundă și aproape că nu există pagină la care să nu se impună o minimă revizuire. Deși s-au scris mii de pagini contradictorii despre cauzele apariției în Europa a populațiilor migratoare, autorul rezolvă situația printr-o singur frază: migrațiile au fost cauzate de creșterea demografică a populațiilor stepelor europene. Atât și nimic mai mult. Daris Mănescu crede că, în urma cuceririi Daciei de către romani, în decurs de câteva generații a fost posibilă apariția daco-românilor, o sintagmă care are meritul de a fi inedită. Mai departe, „În 1359, a avut loc înființarea Mitropoliei Țării Românești (1359)”, ceea ce ne scutește de orice comentarii. Este și cazul următoarei afirmații: „Pretențiile de expansiune ale coroanei maghiare au fost spulberate pentru o vreme de invazia mongolilor din 1241-1242, care a afectat profund atât Regatul Maghiar.” Mongolii, ne spune tânărul cercetător, s-au întors și au măcelărit localitatea Rodna. Oare ce s-a întâmplat cu oamenii? Un argument al plasării cnezatului lui Farcaș în județul Vâlcea este că „în partea de vest a Olteniei se află, în cadrul banatului Severinului, care acoperea și o parte din sudul Olteniei.” Relațiile dintre Negru Vodă și Andrei al III-lea au început să aibă o îmbunătățire. Pentru maghiari noțiunile erau foarte precise, fapt pentru care se poate afirma că lui Basarab nu i se spunea un castru, ci un „civitas”, o „oppida” etc. Pentru maghiari probabil au fost precise noțiunile, nu și pentru Daris Mănescu. Iar exemplele ar putea continua la nesfârșit, fără să le mai punem la socoteală pe cele de tehnoredactare, mai numeroase chiar, ceea ce întregește tabloul superficialității din jurul acestei lucrări.

Talentul nativ, geniul, exprimările timpurii de veritabilă inteligență nu ar trebui niciodată să fie minimalizate sau înăbușite sub diverse pretexte, dimpotrivă, este necesară încurajarea și cultivarea lor. Cu atât mai mult cu cât sistemul nostru de educație se află într-o stare precară de foarte mult timp. Pe de altă parte, nu poate fi decât improprie cauționarea unui puseu adolescentin exprimat într-o asemenea manieră. O temă precum cea abordată de Daris Mănescu merită mult mai mult decât câteva luni de răsfoire a unor lucrări în bună parte nereprezentative. Din acest motiv, de exemplu, autorul nici nu pare a fi auzit de Gheorghe Brătianu și ale sale studii sau de Dimitrie Onciul și de atâția alții. În consecință, nu problematizează, nu nuanțează, nu încearcă să fie prudent și cu atât mai puțin nu este original. În plus, nu ne descrie stadiul istoriografic al formării Valahiei, ci face afirmații după ureche, în aparență convingeri ferme, în realitate forme fără fond. Așa cum după ureche pare scrisă toată cartea, exact la fel cum un afon încurajat de vinul bunicii ar încerca să redea Sonata lunii în timpul dușului matinal. Nu avem în nici un caz de-a face cu o creație istoriografică, ci cu un referat mediocru, întocmit din nevoia de a bifa o sarcină impusă, dar în fapt nedorită. Este drept că istoriografia românească a suportat orice de-a lungul timpului în condițiile în care scrisul nostru istoric a fost de prea multe ori tributar unor influențe extrinseci domeniului istoriei.

Emile Faguet observa că există oameni de geniu care se transformă în critici pentru nevoile lor și dau drept norme de artă destăinuirea propriilor lor procedee. Există oameni de gust, subtili, inteligenți, critici din naștere, care observă defectele unor lucrări și își propun să scrie ei una mai bună. În fine, pe ceilalți îi recunoaștem în general prin faptul că au idei critice asupra tuturor genurilor de lucrări și se aventurează să alcătuiască opere în aproape toate genurile. Nu îl vom regăsi pe Daris Mănescu în nici una din descrierile de mai sus. Tânărul cercetător a remarcat în mod just anumite lacune ale istoriografiei românești, deși unele aveau cauze obiective, dar a sfârșit prin a fi el însuși caricatural, motiv pentru istoricii serioși de a își îndepărta morga academică și a se lăsa pradă unui râs homeric, profund eliberator.

A existat Negru Vodă? La drept vorbind, nu putem ști cu certitudine și probabil nu vom ști niciodată. Cu siguranță, însă, genul acesta de cărți nu ar trebui să existe.

Începuturile Țării Românești. Secolul al XIII-lea între invazie și dominație de Daris Mănescu