Reportajele mele. 1927-1938, de F. Brunea Fox
Antologie, ediţie îngrijită, note şi postfaţă de Lisette Daniel-Brunea
Colecţia Biblioteca Memoria. Jurnale, autobiografii, amintiri – Editura POLIROM
Unul dintre cei mai buni reporteri din perioada interbelică, supranumit „prințul reportajelor”, F. Brunea-Fox a marcat istoria presei românești prin celebre articole precum „Cinci zile printre leproși”, „Ali Kadri, «Sultanul» din Ada Kaleh” și „Trenul-fantomă”, incluse în cartea de față. O mărturie în același timp simplă și profundă, realistă și plină de compasiune, despre viața celor aflați la periferia societății.
„O lume întreagă de dezmoșteniți ai soartei, toți cei care n-aveau după ce bea apă, toți cei de pe treptele tribunalului, toți cei pe care îi aștepta spitalul sau pușcăria, toată suferința și mizeria Capitalei și a provinciei și-au găsit ecou în scrisul acestui mare, neobosit și generos reporter. […] Oricît și oriunde se va vorbi despre reportaj, va trebui să se spună că Brunea-Fox a pus piatra de temelie a reportajului românesc. O istorie a presei române – a gazetelor care apar în fiecare dimineață și sînt citite, cînd e cazul, pe nerăsuflate, dimineața – va trebui să-i închine un capitol întreg, așa cum istoriile literaturii române închină capitole întregi lui Mihail Sadoveanu sau Liviu Rebreanu.” (Geo Bogza)
Brunea-Fox (pseudonimul literar al lui Filip Brauner, 1898-1977) s-a născut la Roman, într-o familie de intelectuali evrei din Chișinău. În timpul Primului Război Mondial, familia s-a mutat la Iași, unde Brunea-Fox a urmat liceul. A debutat în presă la 19 ani, în revista Arena, iar ulterior a fost redactor la ziarele Dimineața (1925-1937) și Adevărul (1932-1937) și a semnat articole în publicații precum Cuvîntul liber, România liberă, Viața Românească, Jurnalul de dimineață, Lupta, Reporter, Curierul Israelit. De același autor: Memoria reportajului (1985), Hîrca piratului. Peisaje dunărene (1957), Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și crimelor legionare (1944).
*****
Plăsmuitorul de măşti
…meşterul, un bătrînel mărunţel şi cu ochi vii, s‑a adresat lui Cocea:
— Aveţi un cap bun pentru o mască.
— Cum adică? a rîs scriitorul.
— Fac măşti… N‑aţi vrea să mă vizitaţi acasă? O să vă intereseze.
Ne‑am dus. Locuia într‑o căsuţă veche din Popa‑Nan, cam în apropierea lui Theodor Speranţa, fabulistul, şi se numea Leonard Davidescu. Era holtei şi îşi sporea pensioara de fost conţopist la „Măsuri şi greutăţi” cu ceea ce îi aduceau, vara, instantaneele de la Moşi şi, în restul anului, măştile de carton pentru balurile costumate de la „Liedertafel” şi „Eforie” pentru carnavalul Revelionului. Pereţii odăiţei care îi servea ca dormitor şi atelier erau acoperiţi cu zeci de măşti şi, privindu‑le, am înţeles, nu fără surprindere, de ce insistase să venim. Pasămite chipurile acestea de mucava nu erau obişnuite obrăzare clovneşti, diforme, hilare. Reprezentau fizionomii reale, portrete ale contemporanilor cunoscuţi: miniştri, politicieni de seamă, generali şi chiar feţe princiare.
I‑am identificat imediat, cu un sentiment de admiraţie amestecată cu tulburare. Căci nu reuşita plastică a asemănării cu modelul constituia calitatea principală a execuţiei. Ci altceva, un nu ştiu ce mai impresionant decît îndemînarea: o intenţie de maliţiozitate ostentativă, de acuzare, parcă. Precum în reclamele spiţereşti în două imagini deosebite, înainte şi după întrebuinţarea cremei „Miracol”, măştile lui etalau numai hidoşeniile cele dintîi.
Ciudată îndeletnicire! Îi servea nu ca un narcotic pentru plictiseala singurătăţii, la care recurg îndeobşte burlacii vîrstnici şi sedentari: învaţă mierloii să fluiere, combină scripci din chibrituri, sau se străduiesc să construiască o corabie în interiorul unui şip, sau numără virgulele în sfintele ceasloave. Nu. În ceea ce făcea, el infuza sarcasm şi ură, toată otrava ce i se colectase în suflet – cum ne‑a mărturisit – într‑o viaţă de umilinţe, de jigniri şi de revolte înăbuşite. Se răzbuna trimiţînd în lume (îşi vindea lucrările) zeii stigmatizaţi de beteşuguri pămînteşti, potentaţii schimonosiţi de cancere secrete şi se bucura la gîndul că funcţionăraşi de la percepţie, băieţi de băcănie poartă la baluri, la mascarada din Văcăreşti a Purimului, chipuri cu altă expresie decît aceea cunoscută de gloată din portretele apărute în revistele mondene sau din vitrina Julietei (fotograful Curţii Regale). Ba chiar, uneori, ca să‑şi pipăreze şi mai tare plăcerea, se deplasa la sălile în chestiune, se plimba pe uliţele Dudeştilor, exultînd ori de cîte ori se ivea în alaiurile proteiforme, printre capete de bufoni şi de găgăuţi standard, o mască de‑a lui. Aceea a lui Ionel Brătianu (pe atunci mai trăia), sultan frumos, cu ochii languroşi de gazelă, pe figura căruia ferocele meşter întipărise nu ştiu ce cruzime, nu ştiu ce rictus; sau aceea a lui Averescu, ce reflecta, în bonomia sa cu ţăcălie, un fel de demenţă donquijotescă. Sau masca regelui Carol al II‑lea (ne‑a înfiorat cînd ne‑a arătat duplicatul), în care recunoşteai imediat pe monarhul de la parăzile de operetă, faunul în rut de la escapadele nocturne de pe străzile dosnice ale Bucureştiului, gonind cu automobilul după o peripateticiană îngrozită de furia priapică dezlănţuită. E o pagină din cronica moravurilor societăţii „de sus”, ce merită a fi resuscitată.
