„Repetițiile” – lumea ca un spectacol

Vladimir Șarov a fost scriitor rus, unul dintre cei mai apreciați romancieri contemporani. Absolvent de Istorie la Universitatea de Stat din Voronej, acesta a susținut mai multe conferințe despre istoria, literatura și cultura rusă la mari universități din Occident. A scris numeroase romane, fiind premiat în 2014 cu Russian Booker Prize. În anul 1992, apărea romanul Repetițiile, fiind tradus în limba română de Raluca Davicenco, la Editura Curtea Veche Publishing.

Romanul lui Șarov a stârnit numeroase ecouri la publicare și a fost apreciat pentru fina înțelegere a culturii și societății rusești de care a dat dovadă. Mihail Șișkin susținea că își simțea patria și istoria ei ca nimeni altul. Planurile temporale, deși bine definite, se suprapun în cea mai mare parte a romanului, surprinzând între ele Rusia țaristă și pe cea stalinistă. Pe un fundal istoric complex, scriitorul rus conturează o lume într-o continuă mișcare, căreia îi surprinde gândirea, credința, esența. În anii ’30, în Rusia, nimeni nu scapă de mâna lungă a regimului stalinist, nici măcar profesorul Suvorin, cel despre care aflăm că era șeful celei mai importante catedre din cadrul Facultății de Istorie și Literatură. Condamnarea lui survine în urma suspectării și judecării acestuia pentru legături cu Rusia Albă, mai precis cu forțele imperialiste. Cu multe abateri personale, Suvorin rămânea însă un reper pentru viziunea istorică și calitatea cursurilor pe care le ținea la Universitate. După moartea lui Stalin, profesorul rămâne singur, preocupându-se de propriile sale cercetări, în special cele legate de Siberia, unde cerceta vechi sate siberiene și viața care se scursese în ele. Prin intermediul acestui personaj, tânărul, care devine naratorul romanului, aduce la suprafață idei valoroase despre evenimente istorice trecute, dar extrem de prețioase pentru filonul istoric și cultural al țării în care trăia. De pildă, raportarea la credința de rit vechi, despre care susținea: conținea sute de ramuri și chiar și satele vecine își practicau religia după metode proprii. În aceeași măsură, la fel de valoroase se dovedesc și reflecțiile despre apariția Rusiei și evoluția poporului rus.

Trăgând o paralelă între istoria rasei umane și istoria Rusiei, Suvorin susține că tocmai lumea cea mare a jucat rolul principal în nașterea statului rus, fiindcă Rusia a fost creată întocmai pe calapodul lumii celei mari […] Însă copilul pe nume Rusia nu a fost iubit, ci disprețuit și umilit, educat numai cu durerea riglei pe palmă, iar poporul zămislit pe pielea sa este asemeni unei rățuște urâte care trăiește numai cu speranța că într-o zi se ca preschimba în lebădă, însă fără succes […] în lumea mare a Domnului, poporul rus trecuse în fața tuturor, sau aproape a tuturor, însă aici, pe pământ, evoluția sa era greoaie și deficitară.

În lumea în care trăia, propriile reflecții căzute în mâini greșite i-ar fi putut aduce sfârșitul, dar profesorul își îngăduie minima libertate de a gândi liber, de a se uita în trecutul propriului popor, acolo unde se află multe dintre rădăcinile celor petrecute în lungul secol XX. La moartea sa, profesorul a lăsat multe datorii și multe păreri contrare despre propria moralitate, dar, cel mai valoros, a lăsat dorința de cunoaștere celor care i-au fost în preajmă pe parcursul vieții, dorința de a descoperi trecutul prin prisma documentelor vechi, manuscriselor de o valoare inestimabilă. Astfel, discipolul ajunge la manuscrisul, jurnalul unui director de teatru francez, Jacques de Sertan, scris în bretonă. Apariția acestor însemnări va duce la conturarea unui nou plan narativ reprezentat de faptele relatate de Sertan pe durata șederii sale în Rusia, în secolul al XVII-lea. Deși limba manuscrisului era o piedică reală, descifrarea acestuia se va realiza cu ajutorul lui Mișa Berlin, care provenea dintr-o familie evreiască. Tatăl său, Paul Berlin trecuse printr-un lagăr din nordul Uralilor. Împreună vor descifra o altă lume, cea în care trona țarul Rusiei și patriarhul Nikon, cel care va deveni protagonistul acestei povești. În secolul al XVII-lea, lucru valabil pentru întreaga perioadă țaristă, țarul și patriarhul își disputau întâietatea. Ambele viziuni erau extrem conservatoare, dar patriarhul excela în a dori să mențină totul înțepenit în timp. Idealul patriarhului Nikon era acela de a recrea în Rusia Noul Ierusalim, cu toată încărcătura sa religioasă, pe fundalul conflictului mocnit cu țarul. Cele ce urmează să se petreacă vor fi dezvăluite prin notițele celui care aspira să devină dramaturgul țarului, Sertan.

În Rusia țaristă, nici autoritatea laică, nici cea ecleziastică nu erau adepte ale teatrului, așa cum reiese din carte.

Nikon, și nu numai el, susținea că teatrul nu e nimic altceva decât un spectacol satanic și că oricine urmărește un spectacol de teatru e în pericol de a-și pierde sufletul pe vecie, pe când țaratul Rusiei nu iubea actorii, iar artiștii ambulanți și bufonii erau pedepsiți cu moartea.

Sertan este ferit de această soartă tocmai pentru că are protecția țarului, nu și pe cea a patriarhului, de la început. Însă Nikon are ambiția de a pune bazele a ceva monumental, să creeze decoruri ca la Ierusalim și, cu ajutorul francezului, să reproducă cele mai importante pasaje din Noul Testament, sperând că în acest fel va grăbi venirea lui Isus. Sertan, la auzul propunerii, trece printr-un întreg proces de frământare între a accepta și a părăsi Rusia. Odată acceptată măreața propunere, au început repetițiile, de unde vine și numele romanului. Nici pe departe a fi scene de teatru clasic, mai ales că patriarhul își întrecere cu mult prerogativele, dorind să fie în mijlocul tuturor deciziilor. Actorii sunt țăranii ruși, dar greutatea constă în a-l găsi pe Isus. Nikon ajungând la concluzia că nimeni nu îl poate interpreta pe Mântuitor. De aici se desfășoară etapă după etapă, repetiție după repetiție, cu problematici și provocări noi.

Nikon îl copleșea cu întrebări legate de cele mai neînsemnate detalii ale misterelor, iar Sertan nu omitea nimic în răspunsurile sale: îi povestea Patriarhului cu lux de amănunte cum avea să fie aranjată scena, cum aveau să fie reprezentate paradisul, purgatoriul, iadul, viața lui Cristos pe pământ și Înălțarea Sa, cine avea să joace diferite roluri (actori profesioniști sau amatori) și unde aveau să joace spectacolul (în biserici sau în piețe publice). Nikon era cu precădere interesat de punerea în scenă a miracolelor: steaua care i-a călăuzit pe cei trei magi de la răsărit, cele cinci pâini cu care Isus a hrănit mii de oameni, mersul pe apă al Mântuitorului.

Pe acest fundal, se reliefează aspecte esențiale, cum ar fi: relațiile dintre patriarhie și țarat, statutul străinului în Rusia țaristă, raportarea societății la credință și felul în care viețile mărunte ale oamenilor, în special ale țăranilor, erau călăuzite de evenimentele religioase, relația cu evreii. Cei din urmă stârnind sentimente și atitudini contradictorii, vizibile inclusiv în piesa pe care o puneau în scenă.

Întocmai relația lui Sertan cu evreii a sădit semințele suspiciunilor de erezie. Țăranii care fuseseră distribuiți în rolurile evreilor jucau un joc viclean: încercau din răsputeri să facă cât mai multe greșeli, iar Sertan nu avea ce să le facă.

Contradicțiile cultului religios duc la conflicte deschise între cei care cereau slujba în limba greacă și cei care doreau ca rusa să fie limba de cult. Patriarhul Nikon urmează să fie judecat și chemat la Moscova. Fapt care nu îl împiedică pe acesta să reflecteze în continuare la rolul lui Cristos, dar și la sfârșitul lumii. Era, oare, atât de aproape așa cum pretinsese el? Înlăturarea lui Nikon atrage după sine și arestarea celorlalți, actorii și Sertan, deopotrivă. Streliții sunt cei însărcinați cu realizarea acestei acțiuni. Cei care făceau întotdeauna în Rusia țaristă acțiunile dure.

Nikon a fost înlăturat din funcție chiar a doua zi, iar Sinodul a decis să-l trimită la surghiun la Mănăstirea Sfântul Ferapont de la Lacul Alb; între timp, un detașament de streliți a fost trimis la Noul Ierusalim. A doua zi dimineață, chiar în mijlocul repetițiilor, actorii și Sertan au fost arestați.

Arestului a urmat condamnarea la erezie și surghiuniți în Siberia, acolo unde au așteptat și au sperat în continuarea la venirea lui Cristos. Pe lungile drumuri, în mijlocul celor mai grele încercări, actorii Noului Ierusalim și-au păstrat idealul insuflat de patriarh. Rolurile s-au lăsat moștenire, generație după generație și-a creat arhitectura propriului spectacol, așteptând același lucru. Astfel, se naște o reflecția esențială a romanului despre artă și artist, despre rolul artei în viață și în lume. Câtă putere are artistul și câtă responsabilitate? Cât de bine își cunosc artiștii creațiile.

Timpul a trecut și vremurile au devenit și mai vitrege, genociduri, revoluții și teroare. Oamenii pendulau între roșii și albi, între țar și bolșevici, între vechea credință și cea nouă, totalitarismul. Țăranii trec prin crudul proces de colectivizare, satele lor sunt mutilate de noile instanțe politice și sociale. Vechea lume se deda uitării în folosul celei noi, iar pentru cei care se opuneau, lagărul era destinația finală. Își pierd și puțina libertate, iar cei mai mulți și omenia. Nu mai pot spera la ceva măreț, ci doar la o zi de viață în plus.

Romanul Repetițiile este o frescă extrem de complexă a Rusiei din toate timpurile, a condiției umane sub apăsarea istoriei, de la o epocă la alta. Vladimir Șarov, într-un stil distins în marea literatură a lumii, reușește să surprindă problemele esențiale care au definit și definesc acest popor. O adevărată punere în scenă a filonului unei națiuni.

Repetițiile de Vladimir Șarov