Regina-mamă Elena a României. O biografie autorizată de Arthur Gould Lee

Humanitas, 2019

Traducere de Liana Alecu

Viața reginei Elena, mama lui Mihai I al României, a fost o viață de Cenușăreasă derulată invers. Descendentă a țarinei Ecaterina cea Mare, a reginei Victoria și a lui Iacob I al Angliei, nepoată de împărați și fiică de regi, Elena părea sortită unei existențe senine de suverană. A devenit, într-adevăr, regină, dar nu a domnit niciodată. Tatăl, soțul, fiul și fratele ei au fost forțați, rând pe rând, să renunțe la coroană. A suportat umilințe la care femeile nu sunt de obicei supuse, și cu atât mai puțin reginele.

Prieten al familiei regale exilate, Arthur Gould Lee, autorul biografiei regelui Mihai (Coroana contra secera și ciocanul, Humanitas, 1998), a reconstituit povestea reginei-mamă bazându-se pe propria ei mărturie.

„Cu o privire împietrită, regele Mihai I al României s-a apropiat de mormântul alb de marmură din cimitirul Boix de Vaud din Lausanne. Pierdut în gânduri, a privit asupra sicriului din lemn de mahon roşu-cărămiziu, îmbrăcat în stindardul Casei Regale a României. Din paltonul său negru a scos o cutiuță din argint şi i-a deschis capacul. În ea se afla pământ românesc din patrie. Îndurerat, el a pus pământ din această cutiuţă pe sicriul reginei Elena. Pământ al patriei, care i-a legat pe Mamă şi Fiu şi în vremuri bune, dar mai mult în vremuri negre.“ – Illustrierte Neue Welt, 15 decembrie 1982

*****

Fragment:

Prefaţă

Prin descendenţă şi înrudiri, regina-mamă Elena a României are, desigur, sânge regesc. Ramificaţiile strămoşilor ei se pierd în negura vremii. Atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă, ea descinde, prin ţarul Pavel I, din Ecaterina cea Mare. Pe partea mamei, ea se trage, prin două linii distincte — una prin regina Victoria şi mai mulţi regi George, cealaltă prin regii Prusiei —, din Iacob I al Angliei.

Dintre străbunicii ei, unul a fost rege, altul împărat, iar o străbunică regina-împărăteasă a Angliei. Un bunic a fost rege, iar celălalt împărat. Un unchi a fost împărat. Tatăl, soţul şi fiul au fost toţi regi. Printre verii ei, decedaţi sau aflaţi în viaţă, se numărau şi se numără regii Angliei, Danemarcei, Norvegiei şi Suediei. Regele Paul al Greciei este fratele ei, iar ceilalţi doi fraţi ai ei au fost regii Greciei înaintea lui. Ea este verişoară primară cu ducesa de Kent şi cu ducele de Edinburgh şi verişoară de gradul trei cu regina Elisabeta a Angliei.

În adolescenţă părea să fie absolut sigur că, având atâtea rude încoronate, ea era sortită uneivieţi strălucite şi senine de regină, soţie de rege. Dar Destinul a decis altfel. O dată cu sfârşitul adolescenţei, viaţa ei a devenit o lungă succesiune de necazuri, atât în privinţa averii, cât şi a sentimentelor. Zborul ei printre nori a fost întrerupt brutal de prăbuşiri ameţitoare, urmate mult mai târziu de întoarceri neaşteptate pe culmile gloriei. A devenit regină, dar n-a domnit niciodată. A fost martoră la abdicarea forţată a tatălui, a soţului şi a fiului ei. A simţit gustul fericirii, aventurii, pericolului, triumfului, dar a suferit şi nenorociri şi umilinţe atât publice, cât şi personale, cum puţinor femei le este dat să îndure.

Întotdeauna, exceptând perioadele de exil, ea s-a aflat lângă treptele unui tron. Odată i s-a spus că viaţa ei seamănă cu povestea Cenuşăresei, dar inversată şi repetată întruna. Pentru că, în cazul ei, povestea nu s-a sfârşit, ci a început cu fericirea, când mica prinţesă din palatul părinţilor ei adoraţi, prinţul moştenitor şi prinţesa moştenitoare ai Greciei, petrecea ore fericite, jucându-se fără griji, sub cerul însorit al Atenei.

Mica prinţesă

„Și în ziua de azi“, povesteşte regina Elena, „dacă scap un biscuit în ceai, mă simt vinovată, pentru că în copilărie am fost deseori lovită peste mâini când mi se întâmpla aşa ceva.“

Deşi mica prinţesă a avut o copilărie fericită, marcată de strălucirea glorioasă a unui tron, mama ei i-a dat o educaţie strictă, atât în problemele mărunte, cât şi în cele importante. Chiar dacă era bună şi blândă, aceste calităţi adăugându-se frumuseţii şi vioiciunii, mama ei era severă câteodată. Iar tatăl ei, un bărbat înalt şi blond, vesel şi cu inima deschisă, devenea foarte rigid uneori.

Dar cea mai autoritară persoană din viaţa Elenei, pe care ea o iubea totuşi din toată inima, era guvernanta ei englezoaică, domnişoara Nicholls, care avea obiceiul s‑o trimită la culcare de câte ori comitea cea mai mică greşeală, indiferent de cât era ceasul, şi fără păpuşa ei de cârpe, Mingo cel Negru, cu care dormea noaptea. Mai târziu, în viaţa Elenei a apărut şi Rosa, camerista ei, o adevărată întruchipare a devotamentului, dar care nu şovăia s-o reclame imediat la guvernantă când trebuia să fie pedepsită.

Iniţial, Rosa a venit la palatul prinţului moştenitor Constantin ca servitoare, pe când avea numai cincisprezece ani, după ce şi‑a părăsit insula natală Andros şi şi‑a făcut coc pentru prima oară în viaţa ei. Mai târziu, când Elena nu mai era de grădiniţă, prinţesa moştenitoare Sofia şi-a pus camerista englezoaică s-o instruiască pe Rosa pentru a deveni camerista Elenei. A fost o alegere excelentă, căci Rosa nu s-a despărţit de tânăra ei stăpână tot restul vieţii.

În afară de părinţii ei, personajele cele mai importante din micul univers al Elenei au fost bunicul şi bunica ei, regele George I şi regina Olga, care locuiau în Palatul Vechi şi cărora ea şi ceilalţi membri ai familiei le spuneau Opapa şi Omama. Apoi, în ordinea importanţei pentru ea, erau fraţii ei George şi Alexandru, mai mari decât ea cu cinci şi, respectiv, doi ani. În Atena, la diferite reşedinţe, locuiau unchi, mătuşi şi verişori mai mici. Pentru toţi, Elena era „Sitta“, numită aşa datorită eforturilor lui Alexandru de a-i spune în engleză sister „surioară“ în copilărie, şi aşa i-a rămas numele.

Cele mai îndepărtate amintiri ale Elenei sunt legate mai ales de casa tatălui ei din Atena, reşedinţa oficială, construită pentru el în spatele Palatului Vechi, cu aspect de cazarmă, care dădea în Piaţa Constituţiei. Ea îşi mai amintea şi de casa de la ţară a tatălui ei, aflată pe moşia regelui, unde era şi Palatul de vară de la Tatoi, la poalele dealurilo rîmpădurite de la nord de Atena. „Era o casă mare, rudimentară, care aparţinea bunicului. Acesta i-a cedat-o tatălui meu“, scrie regina Elena. „Mobila de trestie era şi ea primitivă, la fel ca în Palatul de vară, şi nu exista apă curentă sau lumină electrică. Deoarece bunicul avea concepţii de viaţă spartane, nu le-a permis părinţilor mei să facă nici un fel de îmbunătăţiri. Când am mai crescut, am înţeles cât de greu trebuie să-i fi fost mamei mele să trăiască în asemenea condiţii, dar pentru noi, copiii, casa era un adevărat paradis. Lumânările şi lămpile cu petrol, precum şi băile matinale în butoi făceau toate parte din casa noastră iubită din Tatoi, şi nouă nu ni se păreau deloc neobişnuite.“

Pentru că la vremea respectivă condiţiile de viaţă din provinciile Greciei erau şi mai primitive decât la Tatoi, Elena şi fraţii ei nu prea călătoreau departe de Atena, exceptând excursiile cu iahtul bunicului lor, Amphitriti, unde cel mai mult le plăcea să-i ajute pe marinari să lustruiască alămurile. Vara uneori plecau cu iahtul spre  Corfu, alteori spreVeneţia, de unde luau trenul pentru a o vizita pe bunica din partea mameilor, împărăteasa văduvă Frederick, care locuia la castelul Friedrichshof, lângă Frankfurt.

„Deşi eram mică pe atunci, îmi mai amintesc perfect de împărăteasă şi de casa ei splendidă“, scrie regina Elena. „Mi-a rămas în minte foarte clar un incident, cu toate că nu aveam mai mult de cinci ani. Împărăteasa şi mama mă luaseră la plimbare cu trăsura prin împrejurimi, şi eu, ca orice copil, am început să sar pe banchetă. Eram aşezată în faţa bunicii. Deodată, mi-au alunecat picioarele şi, spre groaza mea, am izbit-o violent peste picioare. Ei i s-a tăiat respiraţia de durere şi a icnit: «Vai, precis o să mă aleg cu vânătăi.» M-am simţit atât de umilită de isprava mea, încât tot restul drumului am stat îngenunchi, cu spatele la ele, şi am refuzat categoric să mă întorc cu faţa.“ Împărăteasa, fata cea mare a reginei Victoria, vorbea englezeşte în familie, la fel ca şi prinţesa Sofia şi toată familia ei.

„Dar a venit o zi din anul 1901“, continuă regina Elena, „când această bunică minunată a închis ochii, iar castelul a fost învăluit de tăcere şi jale. Bunica nu mai era la Friedrichshof ca să ne înconjoare cu dragostea şi grija ei.“