Regândirea interogării științifice

Pledoarie pentru onestitatea naturii interogării științifice în „Huxley’s Church & Maxwell’s Demon: From Theistic Science to Naturalistic Science” de Matthew Stanley

Există o diferență categorică între a fi impresionat și a fi convins. În fața șocului argumentului convingător, impresia nu-i decât o ceață care se destramă. De aceea, aversei de impresii cu efecte vremelnice îi prefer o singură idee pe care s-o pot purta cu mine mereu. Dar să construiești un argument elaborat, deși ușor contraparadigmatic, care totuși merită să fie luat în considerare, este deopotrivă curajos și impresionant. Tocmai asta face Matthew Stanley în cartea sa „Huxley’s Church & Maxwell’s Demon: From Theistic Science to Naturalistic Science”.

A trecut ceva timp de când știința nu mai este practicată de pe poziții teiste și viziunea naturalistă este atât de bine înrădăcinată, încât cu greu putem să ne imaginăm cum ar putea fi altfel. Știm însă că o bună parte a istoriei științei a fost marcată de concepția religioasă asupra modelului lumii și suntem obișnuiți să vedem ieșirea din această fază a ei ca pe o eliberare de misticism și, implicit, de tot ceea ce dăuna practicii științifice. Ar fi însă incorect să privim și să judecăm evenimentele trecute prin prisma viziunii noastre actuale. Matthew Stanley ne propune, în schimb, să analizăm activitatea științifică a celor două tabere pornind de la principii general acceptate ale științei. Astfel, cartea depășește cadrul unei simple înșiruiri de evenimente care au marcat trecerea de la știința teistă la cea naturalistă, obiectivul ei fiind analitic: de a vedea care erau punctele comune ale celor două viziuni și unde se despărțeau ele. Saltul conceptual (oricât de lin ar părea că s-a petrecut, este un salt enorm, din punct de vedere al cauzelor finale) s-a consumat în epoca victoriană, pornind din aulele, dar și de pe holurile instituțiilor intelectuale engleze, și răspândindu-se apoi în întreaga lume științifică.

Exponenții celor două tabere nu sunt aleși la întâmplare: Thomas Huxley nu a fost doar „buldogul lui Darwin”, el a fost promotorul activ al naturalismului, în general, și principalul strateg al schimbării la față a științei, iar profunda religiozitate a lui James Clerk Maxwell îl poziționează, fără ezitare, drept figura reprezentativă a cercetătorilor teiști. Însă, în timp ce pregătirea și viziunea lui Maxwell asupra lumii se încadrează perfect în tradiția timpului său, Huxley este determinat să întreprindă acțiuni deliberate în vederea înlocuirii acestei tradiții nu doar în baza convingerilor, dar și a frustrărilor personale. El făcea parte din categoria cercetătorilor autodidacți, care nu au beneficiat de o educație elevată și, respectiv, de o susținere în vederea ascensiunii pe calea cercetării științifice. Rămânând pe dinafara egidei instituționalizate de care se bucurau elitele acestei prestigioase ocupații, este nevoit să-și întrețină existența din traduceri, recenzii, lecții și orice altceva din ce se putea supraviețui, practicând, paralel, activitatea științifică. Această permanentă luptă pentru afirmare îi cultivă un spirit combativ, dar și convingerea că principala cauză a imposibilității de manifestare a cercetătorilor ce nu dispuneau de legături în cercurile universitare este controlul clerului asupra instituțiilor educaționale și intelectuale ale Regatului Britanic. Anume împotriva bisericii și a clerului va fi intenționat atacul huxleyan, studierea religiei în sine comportând, totuși, o valoare etică, în concepția acestuia.

Bineînțeles, transferul spre naturalism avea premise de a se petrece fără intervenție, dar trebuie să înțelegem că au existat mobiluri personale pentru un grup de naturaliști, în frunte cu Huxley, care au accelerat intenționat această trecere. De asemenea, nu toți naturaliștii trebuie înscriși în rândurile acestei armate de luptători cu teismul: Charles Darwin, de exemplu, a cărui nume este asociat intuitiv cu schimbarea paradigmei științifice în acest sens, nu a purtat nici o bătălie „în câmp deschis” în scopul susținerii propriei teorii, limitându-se la argumentele scrise, în timp ce controversele publice au fost lăsate pe umerii adepților săi. În același timp, Huxley, cel mai înflăcărat partizan darwinian, deși a promovat teoria acestuia încă de la apariția Originii Speciilor, din considerente de simpatie față de o ipoteză descotorosită de intervenția divină, nu a acceptat argumentele ei decât mult mai târziu, rămânând, până la sfârșit, sceptic în privința mecanismului selecției naturale. Prin suprapunerea acestor, dar și altor observații, trebuie să consimțim că a fost „război” și trecerea, deși probabil necesară, nu a fost nicidecum naturală.

Dincolo de acest concurs de împrejurări, știința se făcea în baza unor principii comune pentru ambele tabere, până la un anumit punct. Matthew Stanley pune în lumină aceste principii, dedicându-le câte un capitol și explicând în ce fel erau incorporate ele în viziunile oponente ale teiștilor și naturaliștilor.

Unitatea legilor naturii, care postulează că regulile ce guvernează natura sunt continue, acționează neîntrerupt și se aplică tuturor componentelor ei, în orice circumstanțe, este asumată în mod diferit de către cercetători diferiți, în funcție de premisele de la care consideră că pornesc aceste legi. În timp ce naturaliștii consideră că o lume creată spontan și pasibilă de intervenție divină nu ar putea nicidecum să fie uniformă, teiștii susțin că anume intervenția divină în crearea legilor naturii au făcut-o să prezinte această uimitoare uniformitate. Pentru primii prezența, iar pentru ultimii lipsa divinității ar rezulta în haos. Însă judecățile care i-au făcut pe fizicieni iluștri precum Maxwell și Thomson să nu accepte teoria evoluției nu porneau neapărat din religiozitatea lor, ci din observațiile lor științifice: Maxwell nu accepta schimbarea continuă a naturii invocând, de exemplu, stabilitatea structurii moleculelor, iar Thomson nu putea să accepte aserțiunile paleontologilor despre vechimea Pământului pornind de la a doua lege a termodinamicii care ar fi cerut ca, în trecutul îndepărtat, acesta să arate absolut diferit față de cum îl cunoaștem acum. Indiferent de cauzele pe care le considerau responsabile pentru uniformitatea naturii, pricipiul uniformității era acceptat de întreaga lume științifică și toate cercetările care se desfășurau în perioada victoriană țineau cont de această premisă.

Astfel, tot ceea ce nu se înscria în legea uniformității naturii nu putea fi considerat științific, această excludere unanimă reclamând o accepțiune comună și pentru limitele științei însăși: aceasta își are rădăcinile în fenomenele observate, măsurabile și poate fi extinsă prin utilizarea atentă a ipotezelor, ținând cont, totodată, și de limitările înțelegerii umane. Din nou, controversa nu se ducea la nivel de consimțământ asupra limitelor inerente cunoașterii științifice, ci apărea doar în momentul în care o idee concretă viola aceste limite. Din nou, exemplul apariției universului este cel mai grăitor în acest sens.

Libertatea intelectuală, ca principiu, din nou, era considerată pilonul activității științifice de către ambele tabere, cu singura diferență că membrii acestora se învinuiau reciproc de constrângerea principiului dat de către adversari. În timp ce naturaliștii denigrau dogmele ca fiind principala sursă de limitare a libertății intelectuale, teiștii i-au învinuit, la rândul lor, pe naturaliști, că ar profita de poziția obținută în unele instituții pentru a impune dialectica lor. Așadar, libertatea intelectuală era somată de ambele părți ale baricadei, dovadă faptul că atunci când oamenii de știință, fie teiști sau naturaliști, o considerau sub amenințare, acționau și reacționau deopotrivă vehement. În 1860, când un grup de chimiști londonezi a înaintat o „Declarație Științifică” care proclama armonia științei cu doctrina creștină, majoritatea oamenilor de știință au refuzat să o semneze (printre ei teiști precum Faraday, Whewell, Owen), tocmai din considerente de atentare la respectiva libertate.

Mai mult decât orice alt argument, dovada evidentă a respectării acelorași principiilor directive ale activității științifice este colaborarea oamenilor de știință, nu doar la nivel academic, prin citări și participări la cercetări comune, dar și în relațiile sociale. Oamenii de știință, odată afirmați, activau sub egida acelorași instituții și foloseau studiile unii altora pentru desfășurarea sau lansarea propriilor cercetări și ipoteze, tocmai din respect și încredere în principiile general acceptate. Singurul punct de demarcație între cele două grupări este diferența principială a viziunii asupra liber arbitrului, însă aici s-ar putea să rămână suficiente controverse pentru alte câteva secole înainte, chiar și între adepții aceleiaşi viziuni asupra naturii.

Istoria științei se împletește armonios, în cartea lui Stanley, cu descifrarea viziunilor adverse, dar și a sensului și scopului științei în general. Descrierea strategiei inteligente și elaborate a lui Huxley de schimbare a viziunii științifice asupra lumii este o piesă valoroasă și captivantă a subiectului cărții, dar și continuitatea ideii, din punct de vedere structural și conceptual, merită apreciată.

Pentru cititorul disciplinat și răbdător, care a ajuns la momentul final al lungului argument, indiferent de tabăra cu care empatizează, ba chiar indiferent de poziția pe care și-o formează vizavi de raționamentul înșiruit de Stanley până aici (eu însămi nu eram tocmai încântată), dezlegarea, deși nu neapărat surprinzătoare, justifică efortul și așteptarea.

Laboriosul argument a fost construit de către autor nu pentru susținerea concilierii dintre cele două viziuni, ci spre regândirea interogării științifice. Proiectul Intelligent Design (ID), de exemplu, rămâne pe dinafara cadrului științific, nu pentru că pornește de la asumpțiuni mistice, ci pentru că nu reușește să se supună principiilor științifice, pentru că nu este și nu poate fi demonstrat, deoarece contribuția „cercetătorilor” acestui proiect nu îmbogățește cu nimic cunoașterea în sine, ci doar o deteriorează.

„Scientist in the end have to persuade their colleagues that their ideas are correct. But we should not lay a priori restrictions on how they get their ideas. They may get their ideas from anywhere (cold empiricism or mystical inspiration), but they need to be able to justify them in terms that make sense to other people trained and experienced in the exploration of the phenomena in question.”

Scopul oamenilor de știință este să dezvolte cunoașterea și să se asigure că nu devin așa-numiți „science-stopperi”, prin înaintarea unor ipoteze despre fenomene misterioase care nu pot fi supuse cercetării și trebuie acceptate doar pentru că sunt calificate drept divine. Indiferent de gradul de complexitate al fenomenului însuși, precum și de limitele cunoașterii umane în sine, știința are sens datorită lacunelor sale, nu în ciuda acestora.

Da, există multe întrebări fără răspunsuri, dar vai de răspunsurile care nu generează alte întrebări.

Editura: The University of Chicago Press