Tocmai ce s-a încheiat cel mai mare eveniment livresc al toamnei, Gaudeamus. Multe, multe lansări de cărți, multe apariții noi. Nici Humanitas și Humanitas Fiction nu s-au lăsat mai prejos, ba chiar au venit cu o ofertă pe gustul marii majorități a cititorilor. Noi am ales patru titluri, variate din toate punctele de vedere.

Începem cu Tarantula lui Bob Dylan, proaspătul laureat Nobel, carte despre care Mircea Cărtărescu în prefață spune că „e un tipic obiect artistic take it or leave it.” Și-i cam dăm dreptate. E cu totul atipic „romanul” pentru un cititor obișnuit, dar cu ajutorul prefeței și al notelor și glosarului de nume proprii realizate de către Sorin Gherghuț cred că reușiți să prindeți firul narativ și să vă lăsați fermecați.

 

858008«valet de pică – vivaldi al spălătoriei automate – purtând un dicționar branșat – îl vedem cum suflă-n urechi printre centurile negre & piloți de curse lascivi – țâșnind încolo și-ncoace ca un unchi remus înspăimântat… în zilele-n care nu primește corespondență se scoală devreme, vâră hârtie-n telefoanele publice  & dă țeapă la automatele cu gumă de mestecat… „lumea mi-e datoare cu mijloace de trai” îi spune vărului său pe jumătate hawaian, retardatul, joe căpățînă care are de gând și el să se-nsoare c-o cântăreață de folk luna care vine – „tot împrejur, joe clark bătrâne” e recitat de pe treptele clădirii de apă & lumină când val se preumblă c-o geantă plină cu bule de plastic – situația-i surâde: îl poate imita binișor pe cary grant.»

 

«între timp înapoi în texas – frumosul texas – Freud se plimbă de colo colo – muncindu-se c-o gheată & încercând să-și termine Vermutul – „mă tem că ți-ai făcut o idee greșită domnu Gonococ – în locul dumitale, aș ceda & m-aș duce să tai copacii ăia pentru mama – la urma urmei, cu toții avem în noi o mămică” „da dar vreau să zic de ce credeți c-o fac? de ce credeți că-mi dau foc la pat intenționat de câte ori îmi cere să dobor copacii ăia? de ce?” „da – vezi – domnule Gonococ – poate că e chemarea uterului – știi – poate c-atunci când erai băiețel ai auzit un copac căzând & a făcut ZVUUUM & acum când ești mai în vârstă – de câte ori auzi sunetul îla – într-o formă sau alta, firește – îți vine – ăă să zicem așa – s-aprinzi ceva?”»

 

(Notă: prezenta ediție este recomandată de către bookbub.ro)

 

Comunism inc., volum semnat de Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, este o sumă de „istorii despre o lume care a fost”, după cum spune subtitlul. Este o carte-document, care trebuie studiată cu mare atenție, dacă vreți să căpătați clarviziune cu privire la fenomenul cenzurii în literatură și viața artistică românească din anii cei mai grei ai comunismului. Tragediile intelectualității românești și căile de supraviețuire alese, unele supuse oprobiului public, pe bună dreptate, toate sunt trecute în revistă cu o acribie de arhiviști de către cei doi autori. Esențială cu adevărat cartea pentru cercetători și cei interesați de fenomenul totalitarismului de stânga.

 

index«Cum ar fi arătat critica literară și de idei în absența rupturii comuniste? Din nou, interogația contrafactuală pune în legătură prezentul anului 1947 cu un viitor care începe să se deseneze, sub semnul Marelui Octombrie. Ceea ce impresionează este vigoarea unei linii postmaioresciene, fidelă unei dicțiuni prin excelență umaniste și liberale. Între judecata critică și denunțul de extracție stalinistă, diferența este făcută vizibilă. Demnitatea vine cu un preț ce va fi plătit în Republica Populară.

Semnatara cronicii dramatice, Alice Voinescu, este absorbită în maelstromul morții civile. Excluderea de la catedră, detenția, domiciliul forțat sunt vămile prin care trece intelectualul. Jurnalul să monumental este o piesă canonică în ordinea înțelegerii acestei tragedii. Deocamdată, textele cronicii dramatice sunt parte a spațiului insular care poate supraviețui în paginile RFR – selecția canonică a spectacolelor nu este una întâmplătoare, iar în nici una dintre prezentările publicate aici nu transpare ceva din „acel patetism al fericirii”pe care energeticul M.R. Paraschivescu îl privea, către finele lui 1947, ca pe semnul definitoriu al teatrului sovietic realist-socialist. Dimpotrivă, protocolul critic al lui Alice Voinescu refuză, în mod programatic, să încorporeze sugestiile de poetică teatrală ale noii lumi.»

 

«În cele din urmă, traiectoriile celor trei Lovinescu sunt semnificative pentru nișele pe care un intelectual le putea ocupa în teritoriul comunist. De la inamicul localizabil în oficinile propagandei occidentale până la omul de litere ce alege drumul progresului, trecând prin autorul obscur ce populează subterana: iată cele trei ipostaze pe care Monica, Horia și Vasile le întruchipează, în acest bestiar al Republicii Populare și apoi Socialiste. În colecția de biografii a timpului lor, fiecare dintre cei trei este așezat în umbra celui a cărui nume îl poartă. Ceea ce diferă, dramatic, este maniera în care relația cu istoria și cu vehiculul ei partinic va fi administrată.

Între Monica și Horia, granița este trasată, etic și estetic, o dată pentru totdeauna și rememorările Monicăi Lovinescu nu vor atinge decât în treacăt misiunile de agent de influență ale lui Horia, misiuni pe care partidul i le încredințează. Reabilitarea lui E. Lovinescu se realizează în circumstanțele unei libertăți controlate, după cum adversitatea regimului față de exilul reacționar rămâne implacabilă. Glacialitatea relațiilor dintre Horia și Monica traduce imposibilitatea de a reconcilia „adeziunea” și rezistența. Între cei doi se interpune un întreg patrimoniu de suferințe.»

 

parantezaDespre lansarea cărții lui Jeanette Winterson, O paranteză în timp, am scris pe bookhub.ro. A fost o lansare foarte reușită, mai ales că ne-am bucurat de intervenția în direct (pe skype) a autoarei. Cartea chiar este o rescriere în cheie contemporană a comediei „Poveste de iarnă” a marelui William Shakespeare, o rescriere excelentă, care nu vă va lăsa să abandonați cartea înainte de a o termina de citit.

 

 

 

„În seara aia, Pauline și Tony s-au dus la cinematograful Everyman.

Pauline avea o rochie frumoasă și Tony își curățase cu peria geaca sport. Biletele le-a cumpărat el, deși Pauline ar fi putut să cumpere tot cinematograful.

Au stat drepți și protocolari în fotoliile confortabile, grupate câte două. Pauline și-a dat seama că nu se ducea niciodată la film, fiindcă i se făcea milă de sine. S-a gândit la părinții mamei ei, car eau fugit din Gemrnaia nazistă și au deschis un local unde serveau sendvișuri cu pastramă de vită în East End. Era o viață grea, dar o căsnicie fericită. Mama ei s-a dus la școala de asistente și s-a măritat cu un dentist. Pauline a fost la o școală de stat, apoi la universitate, apoi s-a ocupat de investițiile bancare. Însă nu a întâlnit pe nimeni care să-i placă suficient de mult, cât să-și dorească să fie cu acea persoană. Știa că părinții ei sunt îngrijorați în legătură cu ea; că e singură, bătrână, că n-are nimeni grijă de ea.”

 

„Ținând-o de mână, Zel a dus-o pe Perdita în josul unor trepte alunecoase, puțin adânci, presărate de ferigi, coborând în ceea ce odinioară fusese o bucătărie. Acum era un beci. El și-a strecurat mâna după niște gratii și a scos o cheie mare, ca la începutul filmului Barbă-Albastră.

Zel a împins ușa, care s-a deschis. Au auzit pași de animale fugind speriate.

– Ți-e frică de șoareci?

Ei nu îi e.

– Lumina e chiar aici.

Clic-clic pe întrerupător. Nimic. Zel a ținut-o pe Perdita de mână și a condus-o încet, cu pauze, în susul unei scări înguste pentru servitori, ce ducea spre o încăpere spațioasă. Și-a ridicat telefonul deasupra capului, proiectând o lumină slabă, difuză. Perdita a văzut umbre și uși adâncite în nișe. O scară largă, impozantă. Casa asta fusese una cu adevărat impresionantă.”

 

inimi-cicatrizate-428683l-175x0-w-4edeebd8Ultima recomandare pentru moment este cartea lui Max Blecher, Inimi cicatrizate. Aproape că nu mai trebuie să spui nimic despre această splendoare livrescă. Dar … cred că tinerii cititori ar trebui să o cumpere, în primul rând; poate pentru că vor regăsi aici o lume despre care ei nu știu nimic, nu au de unde ști. E despre suferință și numai, e despre boală și nu numai, e despre oameni și oameni. Tocmai ce a intrat în cinematografe și filmul lui Radu Jude, o adaptare liberă a cărții, așa că vă puteți completa excursul literar cu unul de tip cinematografic.

 

„- În fond, pentru mine personal, boala nu mi se pare chiar atât de îngrozitoare… spuse Emanuel lui Ernest, în timp ce așteptau în odaie să li se anunțe venirea trăsurii. Am avut întotdeauna în mine un fond de lene care se găsește acum pe deplin satisfăcut, continuă el. Îmi întind oasele pe căruț, mă odihnesc admirabil, mă simt foarte bine… și n-am nici o dorință să umblu… Cred că dacă m-aș ridica durerile s-ar înfige din nou în spate necruțătoare. Un singur lucru mă chinuie…

Tatăl lui, care stătea pe pat și cetea în aparență ziarul, ridică brusc capul.

– Mă chinuie gândul că încet, încet va trebui să devin un adevărat bolnav… Că tot ce iau acum drept lenevie și odihnă va deveni în curând un prizonierat teribil… Mi-e frică de scoborâș… mi-e frică să nu ajung a umbla cu două bastoane, sărind ca o broască…

– Vezi doar bine că eu m-am vindecat, îl încurajă Ernest și bătu cu pumnul în piept.

– Porți și d-ta un corset? întrebă Emanuel.

Pieptul sunase dur.

– Da… dar un corset simplu, nu de ghips, răspunse cu jumătate de gură Ernest.”

 

 

„Quitonce muri cu două zile înainte de Crăciun, în hohote de râs. Boala și bătu joc de dânsul până la capăt. Agonia fu o izbucnire de ilaritate, așa cum la alții era de obicei plină de gemete și de țipete. Dar cum putea muri oare Quitonce, care umblase ca o paiață, zvârlind din picioare, o viață întreagă, altfel decât cu accente convulsive și grotești? Era un râs atât de teribil, încât hohotele lui se auzeau noaptea până în camera lui Emanuel. În tot sanatoriul răsuna ecoul lor spart, lugubru, ca urletul unui animal, terminându-se în sacade înfricoșătoare. Într-adevăr un râs de paiață suferindă, o veselie amară care strângea inima chinuitor.

Emanuel vorbi cu doctorul în această privință a doua zi:

– Câteodată durerea se înșală, îi explică doctorul Cériez. În loc să aprindă un țipăt, aprinde un acces de ilaritate pe același traiect nervos… S-ar zice o mână invizibilă care se înșală de comutator… Este același curent ce se scurge, dar care ajungând la capăt se transformă într-un hohot de râs în loc să se transforme într-o grimasă de durere…”

 

 

 

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura