Ceea ce se întâmplă zilele acestea, şi nu numai la Cupa Mondială la fotbal, în combinaţie cu lectura nuvelei care dă titlul celei mai noi cărţi semnate de Ciprian Măceşaru, îţi pot da nişte fiori deloc metafizici. Sau te pot sâcâi ca nişte muşte la care ajung spre final, aproape neinspirat (?), în această cronică de carte. Fiori şi muşte, cât se poate de româneşti, mai tot ceea ce poate fi considerat specific… „românesc” astăzi opunându-se metafizicului şi ontologicului cu o încordare diabolică…
Dar poate este scris ca în grădina Maicii Domnului să se ridice piramide! Fiecare judeţ cu piramida lui, cu Anele şi alte jertfe sub blocurile de piatră, unde, desigur, se va fi făcut întuneric!
Aşadar, cartea: opt texte, dintre care o nuvelă, şase schiţe şi… o pagină şi un pic de… „Sex”, adică un al optulea text ca un poem, cu un bărbat şi o femeie, cu Sonic Youth, Morphine, un ecou de Bach, un roman de Henry James şi ceva asemănător cu o partidă de dragoste la un alt campionat mondial al blazării… erotice, asezonate cu niscai grame de depresie peste gheaţa ucisă din două pahare cu whisky şi o ranchiună din specia acelora care urmează după iubiri fizice neîmplinite, ratate, dând cu tifla splendorilor din dorinţe. Ranchiună căutând răzbunare…
Desigur, fiorii nu ţi-i dă această natură… aproape moartă, tablou fredonând „Somethin’ tells me you can read my mind…” Ei pot începe să fie… număraţi odată cu ultimul text, „Prietenul”, dacă preferi să-l laşi pe cel mai lung, nuvela de care ziceam mai sus, pentru sfârşit de lectură. În „Prietenul”, o amiciţie de-o viaţă este spulberată de sugestia faptului că „prietenul”, coborât dintr-un Caragiale sobru, urmează să moară, cum numai el ar fi ştiut să moară: meditaţie existenţialistă asupra evidenţei că ultima experienţă este unică la modul absolut, dar satira subtilă este adresată tipului uman oarecum scorţos, pretinzând o atoatecunoaştere egală cu o autosuficienţă pe care numai Moartea le poate spulbera… artistic.
Ciprian Măceşaru rămâne acelaşi ironist subtil, nu numai în „Prietenul” (care îi spune naratorului, „în urmă cu cinci ani”, când i-a spus că se însoară, replicându-i sec: «Gata, viaţa ta s-a terminat!», p.105), prinzând personaje în insectarul său unde pliculeţe cu literatură instant (sau ceai, gustă mai jos!) sunt gata să fie trezite la viaţă de către cititor: perechi de îndrăgostiţi, defazaţi sa nu, ca în primul text, „Delay”, ca în al doilea, „Leoaica”, unde „personajul liric” al lui Nichita Stănescu, tânăra iubire, îşi devorează… monştrii pe care îi poate făta:
„N-am rezistat mult împreună. Mă plictiseau emoţiile ei albe, strălucitoare, cearşafuri imaculate expuse ostentativ. Într-o dimineaţă, ne găseam în bucătărie şi ea îmi vorbea, îmi spunea despre cum s-ar putea schimba lumea într-o secundă dacă oamenii ar dori cu adevărat acest lucru. Atunci am cedat. Am lunecat cu pliculeţul de ceai în cană, tras de greutatea lui pe fundul unui ocean. De-acolo am văzut fereastra care decupa o bucată de cer, fundul unei bărci şi ciupiturile vâslelor, ca nişte picături de ploaie. Lent, barca a dispărut din cadrul ferestrei.
Nu ştiu câte minute trecuseră, ce îmi mai spusese Iuliana şi nici dacă eu scosesem vreun sunet, dar îi curgeau lacrimi groase pe obraji şi îi tremura buza de jos.
De unde tot tai, ceea ce îţi rămâne până la urmă nu mai e acelaşi lucru, aşa cum un atom de plumb, să zicem, n-o să mai fie plumb dacă îl deposedezi fie şi doar de unul dintre cei 82 de protoni. Nu mai eram plumb pentru Iuliana, devenisem altceva. Sau poate că abia atunci se convinsese că nu fusesem de fapt niciodată plumb, că nu mă putea pune pe firul undiţei sale, că nu va putea, prin urmare, prinde niciodată cu mine peştişorul de aur.
«Eşti un monstru!», mi-a strigat înainte de a ieşi pe uşă.” (pp.14-15)
„Defazarea” erotico-sentimentală este prezentă şi în „Şi se făcu întuneric”, unde tonul predominant este unul quasi-orwellian, relatându-se oarecum ca într-o distopie ucronică întâmplări recente din istoria României, cu demonstraţiile #rezist „mascate” uşor, cu lupta împotriva FSD, partid care, însă, pare să învingă, o dictatură se profilează „prin” textul literar, totul seamănă a început de dictatură latino-americană, dar cuplul Valentina-narator pare să scape, of, spoiler, de „ciuma roşie”, într-un final în care anumite servicii par a se implica şi umanist-umanitar încurajând plecarea din ţară a celor care au tot demonstrat până la intervenţia în forţă a instituţiilor însărcinate cu păstrarea „ordinii publice”.
Faptul că „va fi din nou dictatură” nu are cum să nu dea fiorii de care scriam mai sus. Adevărata identitate a unui personaj numit Marcu te va înfiora şi ea, cu toată bine calculata sa bunăvoinţă, transformându-l aproape într-un personaj marca Graham Greene (la urma urmei, „Şi se făcu întuneric” poate fi dezvoltat, este o schiţă de roman, în care sunt surprinse tensiunea, lipsa de toleranţă, „războaiele de familie sau de bucătărie”, dezbinările iscate de simpatii politice din societatea noastră), povestea de dragoste, cu tot cu despărţire, este la locul ei, filosofia surâde şi ea, dincolo sau puţin mai devreme de luptele de stradă, arestări, violenţă:
„Vorbele! Cum vin ele şi se duc, cum ne storc inima, cum aleargă ca nişte spiriduşi sau tropăie ca nişte elefanţi prin minţile noastre, multe, multe vorbe, curg mereu, bune, stricate, murdare, translucide, grase, slabe, tăioase, fărâmicioase, obscure, plângăcioase, curg la nesfârşit şi ne îmbată, curg ca zahărul dintr-o pungă spartă, curg ca o eşarfă de mătase pe piciorul lung şi gol al unei femei focoase sau, ca o bucată de şmirghel, sfârtecă pielea. Vorbele, cârjele noastre, armele noastre. Dăm din gură, clefăim, clămpănim. Aruncăm uneori în ceaun numele unor flecari notorii şi amestecăm, amestecăm, vorbele lor au greutate, vorbele lor au savoare, facem ghiveciul gustos. Dar omul trebuie să asculte mai mult, trebuie să se îmblânzească, să înveţe reţinerea extatică, să-şi pună urechea pe celălalt şi să tacă, să coboare în luminişul fiinţei. Avem nevoie de o societate a ascezei contemplative. Fiinţa, şi nu omul, trebuie să stea în centru. Umanismul care nu ţine cont de acest lucru va sfârşi întotdeauna în totalitarism, căci omul este fundamental ticălos şi nu adevărul îl interesează, ci impunerea binelui propriu. (…) Facem parte din agitaţia generală, din agitaţia lumii, pe întreaga planetă oameni ca noi dau din mâini şi picioare, strigă şi zbiară, e atât de obositor, nu te poţi pune în faţa lor, tăvălugul te va face una cu pământul, nu le poţi spune să oprească zarva măcar un pic, mugetul lumii îţi va acoperi glasul stingher, eşti atât de obosit şi-ţi vine să închizi ochii sau mai bine să mori. Desigur, noi suntem cei buni, cel puţin în acest moment al istoriei, dar ia să fim lăsaţi să conducem, vom vedea cum din aceeaşi substanţă primordială se ridică demoni, idealişti ca şi noi, inşi posedaţi de propriul umanism, care vor cu orice preţ ca Omul lor să triumfe.” (pp.76-78)
Nici că se putea o concluzie mai lucidă, dostoievskiană în fond, schiţată prin arta cuvintelor! Vorbelor! Care ne aduce aminte şi de poetul Ciprian Măceşaru, atent la sufletul uman şi sălbăticia aproape inexplicabilă uneori a acestuia, refuzând binele pe care unii îl vor cu tot dinadinsul semenilor, dar prin regulile lor. Exemplar în acest sens textul „Caii”, care începe aşa:
„În prima zi am bătut un copil şi am muşcat-o pe educatoare de mână. În alta am aruncat cu o jucărie de lemn într-un geam, făcându-l ţăndări. Dar cea mai mare ispravă a fost incendiez grădiniţa.” (p.93)
Eroul va deveni un pionier… şifonat, mai ales în momentul cheie al textului, când ipocrizia lumii se va confrunta cu buna credinţă a copilului personaj, când însăşi mama lui va deziluziona, iar jucăriile preferate, căluţii din plastic pe care se căţărau indienii piei roşii şi văcarii şi care supravieţuiau eternelor lor conflicte, omeneşti, prea omeneşti, căluţii care „se împrieteneau şi hotărau să trăiască împreună, până la adânci bătrâneţi, printre crenguţe de brad”, p.93, vor fi şi ei sacrificaţi, aruncaţi într-un mini holocaust al inocenţei şi candorii, „în foc, prin uşiţa sobei de teracotă”, toţi: „Îi priveam cum se topesc, cum devin de nerecunoscut.” (p.96)
Ce este din plastic, va pieri, jucăriile sunt doar jucării, oamenii-jucării nu vor ieşi niciodată sau vreodată din peştera lor, la urma urmelor, Socrate a fost asasinat tot într-o peşteră a voinţei umane, a ideilor greşite, întunericul este, totuşi, un atribut al nefiinţei, şi precum clasicii, ne putem întreba dacă nu este, totuşi, mai degrabă nefiinţă decât fiinţă, iar vorbele, cuvintele, nişte accidente, doar nişte scântei, trecătoare ca şi purtătorii lor, maeştri sau discipoli.
„Lecţia”, al treilea text din carte, are în prim plan chiar un maestru şi un discipol. Un text tăios, ca să nu spun muşcător, maestrul ducându-şi la propriu ucenicul într-un cuib de vipere cu corn, pentru a-l lămuri că, de fapt, oamenii sunt cei veninoşi. Nea Ilie, maestrul, un fel de guru Bivolaru, „regele cartierului”, un tablagiu, propovăduieşte:
«„Trebuie să fii umil ca ierburile stepei. Umil şi otrăvitor.”
„Nea Ilie, vipera aia te-a muşcat de picior.”
„Un mare jucător de table nu se sperie dintr-atât. Trebuie să-ţi laşi adversarul să creadă că e în avantaj.”
Şi zicând asta, maestrul făcu o mişcare rapidă şi călcă vipera pe cap.
„Na! Şase-şase, poartă-n casă!» (pp.21-22)
Brusc, şi scriitorul încheie textul, continuând cu „Fabrica de draci”, draci poate eterni, dar care sunt şi născuţi în… „Epoca de Aur”, care par încă să conducă Românistanul nostru (moto-ul textului „Şi se făcut întuneric” este «Bez Buldîrabîz! (Noi putem!) Moto-ul neoficial al Republicii Tatarstan», p.31, „fabrica de draci” fiind aparent un text despre un rău mai mic, despre rele mai mici, care se pot naşte însă zilnic, într-o familie aproape banală, cu un tată alcoolic, totuşi iubit într-o vreme, cu o mitologie aproximativă, cu un zeu foarte gras, care, murind, fiind scos cu macaraua de la etajul patru, Cu Nadia Comăneci, Nicu Ceauşescu, dar mai ales Best, fotbalistul, exemplu de nebun care „nu se opreşte până nu-şi face damblaua” (Ciprian Măceşaru tot face referiri la fotbal şi fotbalişti în textele sale, măcar din când, „Delay” începe cu fazele când FCSB învinge Ajaxul prin golurile lui Latovlevici şi Chiricheş, un personaj parcă este fotbalist în altă carte a sa, roman, „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”, o carte de poezia a sa face referiri la un fotbalist, Bryan Ruiz, un costarican care învinge Italia la World Cup 2014!), da, omul este fiinţa care nu se opreşte până măcar nu încearcă să-şi facă damblaua, deşi mereu vor exista şi cei cu ochii mereu pe ceilalţi, p.88, vor exista şi „peşterile” unde suntem sau putem fi oricând retrimişi, unde ne putem trezi după ce ne lovim sau suntem loviţi în creştete. Se trezeşte eroul anti-erou din „Şi se făcu întuneric”, după ce este arestat:
„Nu zăresc nimic. Perdelele groase, ca nişte uriaşe aripi de molii, mă înfăşoară. Pipăi pereţii. Mi-ar plăcea să fie precum celulele care se divid, să las aici, în bezna din jur, pe unul dintre noi, dintre mine şi mine, să-l abandonez, să-l trădez, să ies la lumină, să nu mai vreau să mă întorc. Cel rămas ar fi păpuşa voodoo în care întunericul şi-ar înfige răzbunător acele, dar aş supravieţui, protejat de lumea în care m-aş regăsi liber. Însă n-aş pleca fără Valentina. Închid ochii, de parcă întunericul ar putea înhăţa imaginea ei, de parcă şi-ar putea vârî ghearele în mintea mea. Mă rog la Dumnezeu, orice sau oricine ar fi el, şi ştiu că sunt laş, mă rog ca un ateu într-un avion care se prăbuşeşte.” (pp.83-84)
Bref, un exerciţiu de virtuozitate, pardon, nişte exerciţii de virtuozitate, nişte driblinguri literare care cinstesc cum se cuvine aceste zile ale Cupei Mondiale, o victorie în stil englezesc, cam cu 7-1, (de fapt 6-1 cu Panama, pe lângă Costa Rica, pe acolo), a lui Ciprian Măceşaru, Costa Rica nu prea a mai făcut nimic, deşi Bryan Ruiz a prins măcar două meciuri, poate anumite vizite româneşti au stricat feng shui-ul de pe acolo, o demonstraţie deloc forţată a faptului că întunericul poate fi învins numai prin iubirea autentică, dar aceasta este rară, ca o floare de colţ crescută într-un cuib de vipere, iar când zdrobeşti capul şarpelui poţi cu foarte mare uşurinţă să striveşti şi floarea…
Nimic despre Împăratul muştelor, oarecum, deşi apare, la un moment dat, Myagorus, zeul care alungă muştele…
Dacă este să-i aducem o ofrandă, o bijuterie precum cartea lui Ciprian Măceşaru, merită a fi atârnată de gâtul zeităţii… Chit că unii ar putea-o folosi, în nemernicia lor, ca pe un plici de plastic care, în altă viaţă, ar fi putut fi căluţii aruncaţi în foc de un personaj la care nu mă mai întorc…
Ciprian Măceşaru, Şi se făcu întuneric, Ed. NEXT PAGE, Bucureşti, 2018
