Păsări şi oameni sau „Something that happened”

Dacă, destul de curând, Marius Chivu, scriind despre Misterul maşinuţelor chinezeşti, Editura Polirom, 2017, de Florin Irimia, propunea o listă („un Top 10 al celor mai bune cărţi de ficţiune de la noi despre copilărie (în sensul larg, inclusiv al adolescenţei şi formării)”, în „Dilema Veche”), care conţinea următoarele cărţi, Exuvii de Simona Popescu (1997), Muzici și faze de Ovidiu Verdeş (2000), Dincolo de frontiere de Sorin Stoica (2002), Tinereţile lui Daniel Abagiu de Cezar Paul-Bădescu (2004), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară de T.O. Bobe (2004), Băiuţeii de Filip Florian şi Matei Florian (2006), Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu (2006), Caiet de desen de Adrian Chivu (2008), În spatele blocului de Mara Wagner (2017) şi Copilăria lui Kaspar Hauser de Bogdan-Alexandru Stănescu (2017), exprimând şi posibila neglijare a altora, „deci e posibil să fi lăsat ceva pe dinafară”, înaintez atenţiilor domniilor voastre (fără a lărgi discuţia despre alte cărţi despre copilărie şi adolescenţă, fiind evident că propunerile dilematicului cuprind doar perioada recentă, relativ recentă din punct de vedere al receptării literaturii contemporane) o altă carte, a lui Augustin Cupşa, care revine în „lumea romanului” după două cărţi de povestiri care au făcut ceva vâlvă la apariţia lor: Aşa să crească iarba pe noi, Humanitas, 2017.

Titlul prezentării mele are o anume legătură cu un roman care, iniţial, ar fi trebuit să se numească „Something that happened”, devenit celebru cu denumirea de „Of Mice and Men”, scriitorul fiind nobelizatul din 1962, John Steinbeck… Desigur, în „Şoareci şi oameni”, titlu sărăcit în limba română, nu avem de-a face cu nişte copii sau adolescenţi, cel mult cu un personaj sărac cu duhul, rămas în mintea copiilor, şi poate cu infantilismul în comportament al altor personaje… Dar s-ar mai găsi nişte asemănări, nu obligatoriu esenţiale, precum observaţia că titlul cu şoarecii a fost dat după nişte versuri ale lui Robert Burns, din „To a Mouse” (Unui șoarece): „The best laid schemes o’ mice an’ men / Gang aft agley.”, care, traduse, ne lămuresc astfel: „cele mai bune planuri ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc.”

Augustin Cupşa nu scrie despre nişte planuri ale unor păsări fabuloase, nici măcar despre planurile unor păsări banale sau mai puţin banale, dar despre proiectele unor aproape adolescenţi, stă să le iasă la unii buletinul, dar nu numai, la urma urmelor la păsări se gândesc mulţi, proiecte legate de capturarea unui număr cât mai mare de păsări, pentru care s-ar fi primit nişte bani (misterul destinaţiei înaripatelor, dacă nu ţineţi cont de coperta a IV-a, este dezlegat spre sfârşit de carte), despre aceste „proiecte” este şi nu este în carte!

Cert este că la un moment dat se face o apropiere între oameni şi păsări şi nu întâmplător naratorul este un puşti poreclit „Pisică”! Deşi sunt alţii mai motani decât el, ca să ne referim la o cunoscută fabulă în care unii căţei sunt mai câini decât alte potăi! Aşa cum alţi grauri sunt mai grauri decât alţi… grauri:

„Pe grauri nu poţi să-i ţii departe unul de altul, dar şi dacă-i laşi împreună imediat se-ncaieră şi sar să se ciupească de beregată. Când nu ştiam treaba asta îi lăsam împreună în coş şi ne-am dat seama că-s tare afurisiţi după ce i-am găsit morţi pe cei mai mulţi dintre ei. Nu-s nişte păsări bune şi dacă scot nişte triluri simpatice n-o fac de veselie. Pur şi simplu, ca şi noi, se ademenesc şi-şi trag ţeapă unii altora.” (pp.151-152)

Personaj principal ar fi, pe lângă Edi, la care voi reveni, cândva, poate mai… pe larg, pe lângă „gaşca” dintr-un cartier mărginaş al Craiovei, pe lângă Prietenia dintre Edi şi Pisică, aşadar personaj principal ar fi o nenumită Pasăre a Nostalgiei (după nişte „zile bune”), naraţiunea putând fi considerată, aşa cum apare iarăşi pe Coperta IV, salingeriană, deşi în hermeneutică este deja un truc comun să te raportezi la personajul narator din „De veghe în lanul de secară” când vrei să te referi la un adolescent povestitor…

Dacă este să ne referim şi la pierderea inocenţei, am putea să ne apropiem şi de „To Kill a Mockingbird” (filmul ia Oscarul în 1962, când Steinbeck ia Nobelul) şi aici, exagerând mai mult decât evident, putem vorbi şi despre… rasism, ţinând cont că un pui de ţigan ia o bătaie soră cu moartea, dar nu pe criterii rasiste, ci pe criterii care ţin de respectarea vieţii în general, a vieţii păsărilor în particular… Ca atmosferă, aş putea să mă refer şi la „Băieţii de pe strada Pal”, un roman azi aproape uitat. De ce nu şi la „Travesti” de Cărtărescu sau alte fragmente ale lui din „Orbitor”!? Dar poate exagerez şi aici. Cupşa e Cupşa!

Revenind la „zilele bune”, mai citez un fragment, de la pagina 148:

„M-am gândit la zilele de vară cu Edi, când mergeam noi doi şi Larisa la ştrand, pe Titulescu, şi ne bălăceam, şi el m-a învăţat cum să stai pe spate fără să faci aproape nimic, decât să pluteşti, şi pluteam aşa prin apa şi prin orele limpezi şi perfecte, şi ce bine era să faci pluta, să stai pe apă fără să dai prea mult din mâini şi din picioare, nici să te duci în jos, dar nici să înoţi într-o direcţie, să fii la jumătatea drumului între fundul apei şi cerul albastru, zilele alea bune pe care le-am avut toţi trei, şi pentru o clipă mi s-au părut încă atât de aproape că, dacă am fi întins mâna, am fi putut să le apucăm din nou şi să le ţinem pe loc.”

„Zilele bune”, ale marelui Gatsby sau ale micului Pisică, sunt acelea care au o anumită lumină, aici Lumina Olteniei, a Sudului despre care Augustin Cupşa scrie undeva, pe o clapetă:

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.”

Asupra personajului Larisei, era să scriu asupra „păsăricii” Larisei, dar nu se cade, personaj pomenit mai sus, nu se insistă prea mult, povestea de dragoste dintre ea şi Edi, deşi începe frumos, atât de frumos, sfârşind oarecum misterios, Italia având un rol aici, nu Italia în sine, ci relaţiile umane tulburi de acolo, poate drogurile, poate prostituţia, cine ştie ce boală, cartea, într-un fel, dincolo de faptul că este şi un omagiu pios adus fotbalului, chiar şi miuţei, Craiovei Maxima (chiar dacă Cupşa nu devine scriitorul… unei Mari Iubiri; sic!), fiind şi un imn adus destinului, şi de fotbalist, (nu chiar precum în Ciprian Măceşaru, cel din, pardon , personajul lui din „Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta”) şi de boxeur (splendida scena de luptă dintre profesor şi elev, cu ura dintre ei arbitru, box în prafurile şi ciulinii Băniei, ura aceea atât de bine descrisă de Augustin Cupşa, ura Frustrării Absolute; la fel de superbă ca şi scena vânătorii unui graur de către un prădător, parcă un „mărginaş”), cartea este în primul rând despre cât şi cum poţi spune despre ceva anume, cum să jonglezi cu Vrăjitoarea Literatură, Vrăjitoarea Dura Vura (Tura Vura, Gaşca Zurli ştie!), astfel încât să nu cazi pradă blestemului destăinuirii, confesiunii cui nu trebuie:

„-Dacă vorbim aşa o să crească iarba pe noi!

Şi eu i-am arătat cu palma cât de înaltă o să se facă.

-Aşa o să crească iarba pe noi.” (p.186)

Aşa au convenit cei doi prieteni, Edi şi Pisică, către final de carte, să păstreze secretul, poate aşa convin şi cititorul şi scriitorul să nu ştim mai multe despre Larisa, despre soarta lui Tuică („cu căciula lui de activist, din blană de vulpe”), a lui fi-su, Tavi, mort sau sinucis prin Italia, despre tatăl lui Pisică, şi el dispărut prin Italii de vis sau de coşmar…

Lumina se mai şi îmbolnăveşte sau poate să şi moară („Când am ajuns eu în spatele sălciilor, acolo şi lumina părea bolnavă, că trage să moară într-un colţ, unde să n-o vadă nimeni, şi peste tot, prin iarbă, se împrăştiaseră stropii mici de sânge…”, p.178; lumina care te poate tăia ca un briceag, p.186), poate nu e chiar tensiunea extremă din „Sânge de pasăre pe haine” ( romanul de debut al lui Liviu G. Stan), poate aici avem sânge de om pe penaj de diverse păsări, Augustin Cupşa te poate învăţa cum să te uiţi la cer prin gaura cheii unei broaşte de uşă virtuală, p.159, aşa cum se uită Edi, orfanul cu talent de Garrincha (şi defect), boxeur ratat, îţi atrage atenţia asupra marii sforăreli care poate fi omenirea:

„Am legat cu sfori două coţofene şi le-am dat drumul în văzduh. Păsările se învârteau prin sineala tulbure a cerului ca nişte peşti în apă, dacă ai fi răsturnat cerul şi pământul ai fi zis că pescuim, că am pus undiţele pe mal şi am coborât firele printre valurile care se frământau ici şi colo, pe suprafaţa apei, chiar aşa mi se părea că făceam, că stăteam pe fundul unui lac uriaş cu mâinile sub cap, şi cerul întrezărit printre ramurile arinilor e oglinda lui amăgitoare. Şi m-a apucat aceeaşi senzaţie că nu sunt acolo, ci în altă parte, că treaba aia nu era reală, şi că nu făceam nimic din proprie iniţiativă, mă fâţâiam de colo, colo, făceam, dregeam chestii şi aveam impresia că le fac pentru că vreau să le fac, dar, ca în vis, altcineva trăgea sforile, şi cel mai nasol era că şi dacă m-ar fi lăsat lumea să pornesc eu ceva de capul meu, după atâta orbecăială, aş fi rămas descumpănit.” (p.136)

Ca să terminăm-începem şi altfel, Pisică se naşte în anul 1981, anul primului event al Universităţii Craiova, în ziua când învinge în finala Cupei pe Timişoara cu 6-0, naraţiunea din „Aşa să crească iarba pe noi” se încheie prin anul 1995, când eroul trebuie să-şi scoată buletinul… Aşadar, primii ani de după Revoluţie, când românii în general, oltenii în particular, au început să-şi dea seama că nu tot ce zboară în democraţie se mai şi mănâncă, aceşti primi ani sunt prinşi într-o volieră literară unde un păsărar îşi scoate din buzunarul de la spatele pantalonilor o fotografie cât o artă poetică, vizavi şi de arta cuvintelor:

„Şi pe lângă că-i voalată, poza s-a şi mătuit, atâta am frecat-o prin buzunare. Peste tot o luam cu mine, iar Edi, când mă vedea cu ea, mă bâzâia că-s fixist, cică-i de pomană să te uiţi la poze, pozele-s mincinoase şi n-ai ce să afli din ele, oamenii sunt ce crezi tu că sunt, nu ce au fost ei în realitate, şi poate că avea dreptate şi eram eu fixist, dar nu mă puteam abţine să n-o cercetez cu atenţie, să nu caut o breşă pe unde să mă strecor înăuntru şi să descopăr de unde începe greşeala.” (p.11)

Cert este că nu se ajunge până la Adam şi Eva, multe dintre cele ce se întâmplă au loc în jurul celui de-al doilea event al Universităţii Craiova… Tavi, spulberat de tren pe lângă Brescia, nu a apucat acest event, în anul 1991! Oricum, fotografia descrisă, care apare la începutul cărţii, unde este şi misteriosul tată, este realizată înainte de 1989, mai exact în anul primului event…

Dar, de fapt, ceea ce contează, după cum cred că v-aţi şi dat seama, ţinând cont şi de titlul iniţial al romanului lui Steinbeck, „Something that happened”, este ceea ce s-a întâmplat şi gândurile referitoare la aceasta, plecând şi de la greşeala aceea,care ţine sau de mitologie ori credinţă religioasă:

„Şi acum nu mă mai interesează să mă gândesc decât la ce s-a întâmplat, dar nu la lucrurile care s-au întâmplat, pe care le-am văzut cu ochii mei şi am ajuns să le ştiu pe dinafară, de atâtea ori mi le-am spus în cap, dar şi cu voce tare, de când am început s-o iau pe fir înapoi şi să le pun cap la cap şi să încerc să le scot la lumină întocmai cum au fost ele, ci la altceva, ceva ce eu nu ştiu să explic, dar îl simt, ştiu că s-a ascuns cumva în mine după ce m-a lăsat şi Edi baltă, un lucru de care mă apropii ca un câine, îl adulmec, îi dau târcoale şi scormonesc cu labele locul din jurul lui, apoi ceva mă opreşte, şi nici asta nu ştiu ce e, îmi spune să mă car de acolo, să nu mă mai învârt degeaba, în cerc, că tot n-o să aflu nimic, că, dacă tot s-a întâmplat, atunci o să ştiu la un moment, o să mi se arate clar, pentru că toţi oamenii făcuţi să ajungă în Lumină, până la urmă, află. Cel puţin, aşa scrie în cartea mică de rugăciuni, cu coperte albastre…” (p.21)

Şi aşa am ajuns la o carte mică de rugăciuni şi la convingerea mea, de la comentarea „Ghepardului” citire, că o carte bună ar trebui să înceapă, chiar şi evoluţionist fiind, cu o rugăciune…

Dar mai trebuie să citească şi altcineva cartea asta!

„Aşa să crească iarba pe noi!”

Așa să crească iarba pe noi” de Augustin Cupșa