Colecția Biblioteca Polirom
Seria Actual
Philippe Besson – Rătăcitori prin Lisabona
Traducere din limba franceză și note de Laurențiu Malomfălean
Fragment
Într‑o zi, a revenit la Lisabona şi celălalt nu era acolo. Iată, Diego nu‑l aştepta în aeroport. Se obişnuise cu săruturile lor după ce trecea de vamă, cu întoarcerile în taxi, geamul deschis, mâna unuia aşezată pe coapsa celuilalt, adierea vântului pe chipuri, cuvintele banale amestecate cu melodii de fado ieşite dintr‑un radio pârâitor. Sunase, dăduse de robot, lăsase un mesaj prefăcut furios, un pic neliniştit. De astă dată, taxiul rămăsese blocat în ambuteiaje. „Ora nepotrivită“, repeta şoferul. Însă la Lisabona întotdeauna e ora nepotrivită. Plătise în grabă, fără a cere să i se dea restul, nu ştie de ce i s‑a fixat în memorie genul ăsta de amănunte. Când a intrat în apartament, nu i‑a luat mult să constate că era gol. Şi‑a auzit glasul răsunând prin încăperile pustii, un prenume strigat şi nici un răspuns. S‑a dus să deschidă un geam, aerul s‑a năpustit înăuntru, a ridicat draperia. Nu a zărit imediat plicul pus pe masa din bucătărie. Câteodată ai talentul de a nu vedea ceea ce o să te distrugă.
„Aţi observat cum seamănă toate scrisorile de despărţire? În fine, zic şi eu, habar n‑am, în viaţa mea n‑am primit decât una. Să spunem că, pe moment, mi s‑a părut standard.“
Diego, cu frumosul lui scris îngrijit şi intr‑o franceză groaznică, vorbea de plictiseală, de timpul care trece şi care apasă, de întrebări ce macină, de insatisfacţia „intre‑vederilor“. Bineînţeles, vorbea şi despre iubire, draga de ea, de recunoştinţa pentru fericire, cuvinte siropoase. Nu vorbea de dorinţa pentru alţi băieţi, la ce bun să rănească în plus ? Dar o citeai printre rânduri. Termina cu nişte scuze stângace. Termina prost.
„Stăteam în picioare în faţa mesei din bucătărie cât am citit scrisoarea. După ce am îndoit-o la loc, m‑am aşezat, pentru că pur şi simplu îmi era imposibil să rămân în picioare.“
„Cunosc senzaţia.“
El o priveşte. Ca pentru a se scuza, îi spune : „Nu, la dumneavoastră a fost fără îndoială mai puternică. Mult mai puternică.“
La rândul ei, îl fixează. Îi spune foarte blând : „Ştiţi ce cred ? Există grade în suferinţă, dar nu concurenţă între suferinţe. Sau, în orice caz, n‑ar trebui să existe. Amărăciunea unei fetiţe pentru că tocmai a fost smuls braţul păpuşii ei e incredibil de sinceră. Cea a unei doamne bătrâne al cărei câine tocmai a murit poate va avea nevoie de luni, de ani, până să mai treacă. Cea a puştiului de şaisprezece ani care dintotdeauna a visat să devină, nu ştiu, jucător profesionist de fotbal şi căruia i se spune : «Uită, nu eşti destul de înzestrat», amărăciunea asta poate s‑o târască după el toată viaţa. Şi eu ? Ar trebui oare să fiu mai puţin nefericită din cauză că, în cutremurul ăsta de pământ, un bărbat şi‑a pierdut nevasta şi în plus cei trei copii ? S‑a întâmplat, ştiţi bine. Sunt tristă pentru el, dar asta nu mă consolează, nu‑mi face deloc mai suportabil chinul, absolut deloc“.
Atunci, deodată, au aceeaşi privire, aidoma, privirea părăsiţilor. Sunt cei zvârliţi în părăsire şi care încearcă să se împace cu asta, salvând aparenţele. Însă întotdeauna le vine din nou în minte, când se aşteaptă cel mai puţin şi când se lasă împinşi la confidenţe. Şi e ca în acele picturi în care corpurile sunt neclare, o senzaţie vagă. Îşi revin foarte repede, a avut însă timp fiecare să îşi dea seama de propria rătăcire, timp de asemenea să o întrevadă la celălalt.
Asta‑i : au înţeles de unde izvorăşte fraternitatea pe care o presimţeau între ei.
Nu se vor mai atinge de mâncarea ce s‑a răcit, îşi pun jos tacâmurile în acelaşi moment, ca să arate că e timpul să se strângă masa. Reflectează la ceea ce a fost împărtăşit, la ceea ce se termină, la ceea ce începe.Îşi zâmbesc vag.
