Știu că, dat fiind prilejul, Franța ar fi meritat un elogiu mult mai elaborat, o trecere în revistă infinit mai complexă și mai diversificată a ceea ce se numește – și prin simpla delimitare e capabilă să amețească – literatură franceză. Sunt, pe de altă parte, conștient de failibilitatea acestei tentative, care nu ar eșua decât într-o previzibilă etalare de gusturi supuse subiectivității vremelnice. Așa că, pentru acest 14 iulie pe care, în ce mă privește, îl resimt grozav de acut, am decis să merg drept către vârful iceberg-ului literar personal; să pătrund în intimitatea mea și, de acolo, în a scriitorului care, prin simpla rostire a unei fraze caracteristice, îmi bulversează complet simțămintele și mă lasă halucinat.

A existat cândva un personaj (palpabil, cât se poate de real și bine definit, dar cu toate acestea perceput ca „personaj” în toată puterea cuvântului) care, atunci când privea țărmurile patriei, marea smaraldie, colinele presărate cu măslini și mănăstiri, și-l închipuia tainic, într-un dialog transcendental, pe El Greco, aprigul său compatriot călăuzitor în toate. Tot așa și eu, forând înlăuntrul meu, printre firme de cafenele, printre străduțe întunecoase, printre localuri ce propovăduiesc uitarea de sine, printre figuri cețoase și mișcări șovăitoare, de-a lungul aleilor fără sfârșit din parcuri, pe cheiurile Senei, pe pereții apartamentelor în care se profilează umbrele orașului noaptea, l-am descoperit, cald și îmbietor ca o lumină, pe Patrick Modiano.

***

received_905949136183770Nu e la îndemâna oricui să faci ce ai făcut tu; nu cunosc pe altul care să stăpânească în maniera ta arta dezgropării grațioase și lipsite de resentiment a tinereții. Profanator etern al trecutului, visător incurabil, maestru al echivocului și păstrător fidel al tainelor unei epoci, filigranist al imperceptibilului, nu te dezminți. Cu fiecare carte nouă, readuci la lumină o altă felie de lume pe care ai încrustat cu pasiune însemnele nobile ale nostalgiei. Îți displac tabieturile burgheze, conformismul, teama de obscur. Te afunzi în bulevardele de centură cu felinare ce nu funcționează, flanezi printre cabareturi și lupanare, te dedai plimbărilor vertiginoase în Renault 4CV pe străzile Parisului cufundat în tăcerea din miez de noapte. Întorci privirea după fiecare necunoscut care îți taie calea. Îl urmărești până la metrou, în stație la Denfert-Rochereau, la Jussieu sau Châtelet. Intră în vagon, intri și tu. Brusc, chiar când auzi semnalul sonor dinaintea plecării, ieși. E o falie pe care vrei să o menții în umbră. Căci crezi în interspațiu, protector abil al misterului și întunericului ce ești. Zăpada te cufundă în melancolie, la fel arșița verii qui n’en finissait pas de mourir. Demain, le train s’arrêterait sur un quai inondé de soleil, spui, după ce simți că îți pierzi definitiv în zare fragmentele tinereții.

Ia să vedem, îți mai amintești? « – C’est triste de penser que tous ces beaux gosses ont vieilli ou bien ont disparu… Et moi, je reste là, comme un vieux ponton pourri qui les a vus passer. Il ne me reste que leurs photos. […] Vous êtes encore trop jeune pour comprendre, mon petit… Mais quand je feuillette cet album et que je les regarde les uns après les autres, j’ai l’impression que ce sont des vagues qui sont venues se briser au fur et à mesure… » Simt tristețea în care te scufunzi ca într-un lințoliu etern. Îmi curge pe piele. E dulce și ustură. Ești dintre cei mistuiți lăuntric ce nu se pot debarasa de niște vremuri în care soarele părea să strălucească etern, cei care ar privi neîncetat valurile care se sparg la mal, plângând și râzând. Am stat și m-am gândit – o după-amiază în care amurgul era brăzdat de un halou de nori; peisaj cvasi-apocaliptic -, am stat și m-am gândit la clipele când suntem (am fost) fericiți. Pe ici, pe colo, câte un moment strălucitor în bezna tăcută. O salbă de lumini pe care ni le atârnăm la gât, în speranța că ne vom putea agăța mereu de ele. Ești onest, oare? Ai înțeles cel mai bine asta: că viața este o lungă și epuizantă vânătoare de lumini iluzorii. Așa că ai decis să te refugiezi în căminul soarelui, pe cheiurile inundate de raze, acolo unde bezna nu este decât un înveliș superficial al cărnii: în trecut. Acum, modelezi după bunul plac. Iar spiritul tău se desfată într-un confort țipător, într-o baltă de risipă și nepăsare. Ești un impostor, căci nu îți dai seama că fiecare din noi are de purtat o luptă. Ai avut norocul să fii dintre cei privilegiați în naivitatea lor. Doar dacă…

Doar dacă ești cel privilegiat, cel ales să ne arate. Iartă-mă. Nu cred ce am spus mai sus. M-am îmbătat cu nostalgia ta ușoară ca aburul, cu felinarele sub care ai stat adesea, cu indivizii dubioși lângă care ai luat loc la masă. Am trăit în apartamentele minuscule în care ai trăit și tu, am trăit în orașul subtil, de nepătruns, în care ai trăit și tu. Am mers de-a lungul Senei în nopțile în care ai mers și tu, privind luminile orașului invadat de noapte. Ca tine, nu am pus întrebări. Nu am problematizat. Am acceptat fiecare situație. Și, zile-n șir, ani de-a rândul, nu știu câte epoci mai târziu, mi-am găsit singura consolare: o agendă, un nume plutind, o adresă pierdută în ceață. Numele care te umanizează. Locurile care îți poartă pașii. Viețile pe care le-ai trăit. Viețile care te-au cuprins. « Elle ne disait rien, mais elle lui souriait, le visage encore un peu ensommeillé. Et ce sourire, ces yeux clairs fixés sur lui, l’ondulation rêveuse des rideaux sous le vent, le bruit de moteur d’une péniche, tout cela composait l’un de ces instants dont il reste le souvenir. » În lumea ta alcătuită din umbre, din siluete care deambulează senin, din anotimpuri care se scurg necicatrizat, undele nostalgiei ce te înconjoară se deschid ca o rană. Și abia atunci, înțelegând că, de fapt, ești un incorigibil optimist, un idealist, un vizionar rătăcitor, o conștiință puternică și intransigentă, înțeleg că nu-ți semăn. Mai curând, eu voi rămâne pierdut printre momente închise într-o crustă intangibilă. Printre mormintele momentelor fericite pe care le-am trăit, ca un jalnic gropar ponosit. Tu, în schimb, vei debușa spre un peron inundat de soare, spre o pajiște înverzită, spre o dimineață luminoasă, eternă. Dar știu că mă vei vizita. Și că, în final, vei rămâne acolo. Nu captiv, ci locatarul propriului muzeu al tinereții și trecutului.

« Quelque chose, dont il se demanda plus tard si ce n’était pas tout simplement sa jeunesse, quelque chose qui lui avait pesé jusque-là se détachait de lui, comme un morceau de rocher tombe lentement vers la mer et disparaît dans une gerbe d’écume. »

unejeunesseE greu să închei când știi că nu ai spus tot și că, oricum ar fi, nu vei putea nicicând să spui tot. Mă voi refugia acum acolo unde – știu de la tine – e mereu mai cald. În tăcere. În umbră.

Notă: citatele marcate ca atare sunt extrase din volumul Une jeunesse (Gallimard, 1981)

Foto credit pariszigzag.fr

Share.

About Author

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

2 comentarii

  1. Marinela Pescăruș on

    Ca de obicei,Victor,mă lași fără cuvinte.Fără cuvintele mele,așa că apelez la cuvintele altora:Nietzsche scria undeva că nu îl citește pe Pascal,ci îl iubește,iubirea incluzând,bineînțeles,și actul cunoașterii,poate singura formă de cunoaștere a oamenilor.
    În„Borges despre Borges„:„Eseurile lui Montaigne sunt pline de citate din texte latine.De ce?Deoarece acestea făceau parte din personalitatea lui,erau tot atât de aproape de el ca și propria-i viață,ca și propria-i experiență.Ceea ce s-a întâmplat cu toate cărțile pe care le-am citit și sunt parte din mine…nu mă pot concepe fără ele.„
    Până când îmi voi regăsi cuvintele,mă voi refugia în cărțile pe care le iubesc,printre ele și cărțile lui Modiano…

    • GABI MOROZOV on

      Draga Marinela, primele sale carti de la tine le are! 🙂 Asa ca nu ma mira afinitatile voastre literare 🙂

%d blogeri au apreciat: