Un dialog extrem de bogat în idei cu Gábor Tompa, regizorul spectacolului Neguțătorul din Veneția – Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, dar și directorul Festivalului Internațional de Teatru Interferențe, care a avut loc la sfârșitul lunii noiembrie, la Cluj-Napoca. Un dialog care s-ar fi putut prelungi multe ore și cred că va avea o continuare în viitorul apropiat.

© Biró István

În Neguțătorul din Veneția, pare că instabilitatea este cuvântul-cheie. Am dreptate sau nu? Cât de greu sau de ușor este să redai scenic această instabilitate?

Dacă vorbim despre instabilitatea care domnește în lume, atât în plan politic cât și pe plan economic, atunci observația este justă, pentru că ea există, deși ne pare de multe ori ca fiind un produs al unei teorii a conspirației, dar nu este. Cred că există o elită financiară mondială, care într-un fel manipulează desfășurarea evenimentelor în lume, și care s-a dovedit că în secolul XX a avut un rol însemnat în izbucnirea războaielor mondiale; spun asta șocat fiind de documentele care s-au publicat ca anexă a unei cărți pe care am citit-o recent,  Hidden History (Istoria ascunsă). Conform acestor autori englezi,  nici astăzi nu s-a terminat primul război mondial, care continuă cu cel de-al doilea, bineînțeles și cu Războiul Rece; ei analizează focarele de război din Vietnam, Afghanistan, sau din Golful Persic, focare care pot provoca conflicte mult mai mari, pentru că există tensiuni în Siria și la granița ruso-ucraineană ș.a.m.d. Iminența pericolului unui al treilea război, care nu poate fi decât unul totalmente distrugător, este prezentă și cred că este de o imoralitate absolută iresponsabilitatea acelora care se pot gândi că totuși se poate, din punctul lor de vedere, supraviețui unui al treilea conflict mondial.

Banul dirijează tot, profitul este unicul Dumnezeu și crearea unor situații de instabilitate este chiar terenul cel mai fertil pentru a face profit din război. Mă gândesc că există anumite evenimente în istorie, încă de la războiul de 30 de ani, după aceea continuând cu războaiele napoleonice, când bancherii au început să împrumute tuturor părților beligerante și au făcut datorii mari caselor regale, monarhiilor, guvernelor ș.a.m.d.

Așa s-a ajuns astăzi la traficul de arme.

Exact. În 1913 s-a semnat un act cu o valabilitate de 100 de ani și conform acestui act, semnat de secretarul de stat american Bush (care nu este viitorul președinte), rezerva federală statală (Federal Reserve) a trecut sub controlul privat, deci nu mai este în mâinile statului. Așa se face că astăzi rezerva de stat a Statelor Unite nu este în mâna statului, ceea ce o face  greu de controlat, ea este este în mâinile a aproximativ 200 de familii de bancheri și bănci. În această carte se vorbește de o societate pornită de la anglo-saxoni, chiar de la Cecil Roads, cel care a fost miliardarul diamantelor din Africa de Sud (de unde și denumirea de Rhodesia); el, împreună cu  alți lorzi britanici, oameni de afaceri și politicieni s-au gândit să facă cultura anglo-saxonă dominantă în lume, pentru că ei chiar credeau în această superioritate a civillizației și culturii anglo-saxone. Ei au început să se teamă de faptul că după atâția ani de fărâmițare a statului german sub Bismark, micile principate s-au unificat și au început să se dezvolte puternic economic; așa se face că ei au văzut în Germania o principală amenințare pentru dominația lor. Deși Germania niciodată n-a fost o țară colonialistă.

Da, Germania n-a vrut  niciodată să fie imperiu, ci a fost oarecum forțată de conjunctura politică internațională.

Și la un moment dat, în această carte sunt menționate niște documente conform cărora Germania a fost provocată să intre în acest prim război mondial.

Sunt foarte multe lucururi de zis, nu avem aici spațiul necesar, dar m-am gândit că, într-un text în care se întâmplă totuși într-un mediu financiar-economic de elită – pentru că vorbim de cel mai însemnat investitor în bunuri, care este Antonio, neguțătorul din Veneția, și de cel mai însemnat investitor în piața monetară, care este Bassanio.

Ce vă spun eu acum nu este ficțiune, ci este o realitate. Ceea ce este important este că din cauza acestui proiect, care a devenit dumnezeul vremurilor noastre, probabil că putem spune că astăzi  nu se naște aproape niciun copil într-o familie care să  nu aibă de plătit dobânzi la bancă. Că e împrumut pentru casă, împrumut pentru nu știu ce alte achiziții, creditul pentru studii. Așa s-a făcut că dolarul, care în 1913 nu avea nicio valoare, a început să capete valoare și prin ipotecarea imobiliarelor și a altor bunuri, de fapt, ei plătesc dobânzi pentru ceva care n-a avut o valoare, acoperire în producție; așa se face că aceste bănci pot imprima bancnote la infinit.

În momentul în care citești Neguțătorul din Veneția – un text extrem de complex, extrem de delicat, poate că este piesa shakespeariană cu cel mai complicat sistem de relații – vorbim despre o dependență de ban, o dependență de economie (într-un fel) a tuturor personajelor,  ca să nu spun că putem vorbi și de o lipsă de libertate din acest punct de vedere, pentru că uitați, unul dintre personaje este nevoit să se împrumute, pentru că altfel nu poate să-și realizeze visul de a intra în rândul celor bogați, de a deveni  independent de un prieten de care depindea și material, nu numai emoțional – deci, avem o relație Antonio-Bassanio complicată. Bassanio, care este cel mai mare neguțător de bunuri la ora aceea (ca să lege mai mult așa), împrumută bani chiar de la cel mai mare concurent de pe piața economică care, însă, investește în ceva mai riscant, este vorba de piața monetară, iar acolo întotdeauna diferențele sunt mai accentuate și instabilitatea este mult mai mare.

Pe de altă parte, avem acest personaj foarte interesant și foarte controversat și contradictoriu care este Portia; ea moștenește de la tatăl ei o avere, lăsată ei printr-un testament destul de ciudat, dar, de fapt, testamentul crede în destin și spune că dacă unul dintre pețitorii ei găsește într-o lădiță portretul ei, acela va fi soțul și numai în acest sens se deblochează acea sumă imensă care este moștenirea ei. Ea ar putea să aleagă drumul prin  care să sfideze testamentul tatălui și, pur și simplu, să aleagă bărbatul pe care îl dorește și o dorește și pe care îl iubește, dar niciodată nu renunță la această avere chiar dacă este …….. deci este dependentă de bani.

Ați ilustrat foarte bine această situație în felul cum ați construit relațiile.

E foarte interesant că, deși ea nu va fi fericită la sfârșit, pentru că va trebui să accepte acest compromis,…. acest triunghi amoros care rămâne la sfârșit împreună pentru că textul asta ne sugerează. Foarte simbolic este și gestul prin care Portia la sfârșit îi dă inelul lui Antonio, cel care trebuie să-l dea din nou lui Bassanio; este ca și cum l-ar pune pe Antonio să-l logodească. Un gest cu dublă semnificație, deci rămâne nefericită; deci, asta este ceea ce îmi sugerează acest text; nu m-a interesat să mă întorc, nu cred că e mai important acum să ne întoarcem în timp……. Unii chiar îmi reproșează faptul că nu este  Veneția în acest spectacol. Dar pe mine nu m-a interesat Veneția anilor 1600, pentru că acolo erau alte tipuri de relații, ceea e foarte greu de înțeles, chiar și ghetoul evreiesc avea o dublă semnificație, nu era ghetoul din anii nazismului.

Da, pentru că azi ideea de ghetou e cu totul și cu totul alta.

Ghetoul în care trăiau evreii la Veneția avea rolul de a-i proteja, dar și de a-i izola, într-un fel, pentru că nimeni altcineva n-avea voie să opereze pe piața monetară decât evreii, deci erau pecetluiți în acest sens. Erau discriminați evreii, dar în același timp vorbim și de o protecție a lor, așa se face că ceilalți neguțători nu se ocupau de piața monetară. De aceea se zice că evreii erau și forțați să se ocupe de aceste afaceri. Mi se pare chiar iresponsabil să ne prefacem că această poveste se oprește în secolul XVII și să nu încercăm să-i căutăm semnificațiile contemporane. De exemplu, există în SUA, dar și în întreaga lume, inclusiv în rândul populației, un fel de refuz a ceea ce denumim generic Wall Street. De aceea cred că putem înțelege mai bine de ce multă lume l-a votat pe Trump. Dar avem de-a face cu o poveste mai complicată, pentru că există și acea extremă liberală neoliberală, care se dorește, se autonumește liberală, dar care n-are nicio legătură cu liberalismul tradițional care se bazează pe egalitatate, pe dreptatea socială, pe libertatea de expresie, pe libertatea individuală ș.a.m.d., pentru că există activismul acesta de tip bolșevic. Am avut foarte multe experiențe de acest gen în ultima vreme în Statele Unite, care seamănă foarte mult cu cele din anii ´20-´30. Sunt interzise spectacole de teatru, pentru că este ofensiv să joci personaje chinezești cu actori albi sau negri, cum ar fi Omul cel bun din Seciuan care i s-a interzis unui student de-al meu (exact din acest motiv). Și întreaga lume este instabilă din cauza acestui discurs supraideologizat în care dialogul nu mai este posibil.

Da, pentru că toate aceste mișcări au ajuns la extremism, se pune accentul pe -ism, activismul social,  în general, se duce spre extremism și nu e în regulă.

Din ce în ce mai …… contează verificarea unor fapte și chiar și prezumția nevinovăției…. și atunci există tot felul de abuzuri din toate părțile, pentru că este mult mai ușor să pescuiești în ape tulburi și este foarte alarmant ce se întâmplă. Această instabilitate se manifestă și la nivelul personajelor, și instabilitatea interioară este prezentă acolo.

Ați pus aceste aspecte foarte bine în evidență și prin felul cum ați folosit scena, dar mi-a mai plăcut ceva aici, ca să mergem mai departe. Shakespeare construiește două povești (cu iz de basm) pe care le aduce în același punct abia spre final. Soluțiile dvs regizorale ni le-au adus în fața ochilor prin alternanță. Care este cea mai mare provocare pentru un regizor atunci când își propune o astfel de abordare?

 Deci în primul rând, pe mine m-a interesat să lucrez cu ambele povești în totalitate, să le povestesc până la capăt. Eu am încercat să trec în revistă toate evenimentele piesei și dacă mă gândesc la scena de vârf a piesei, ajungem la proces, la procesul în care se cere respectarea contractului pe care l-a semnat Antonio, în ceea ce privește neplata împrumutului și a dobânzii la timp și care vorbește despre tăierea jumătății de kilogram de carne de către Shylock.

Dacă ne gândim la structura acestui proces, ajungem la concluzia că este un proces ilegal. Pentru că judecătorul nu este un judecător adevărat, este un judecător care nici măcar nu este jurist, deci care este un judecător deghizat, adică femeie deghizată în bărbat și judecător fals și care se referă la un articol din lege care nu este verificat. În timpul procesului se rostește o frază de către Bassanio, când acesta îi cere primarului, adică autorității locale, să schimbe mici articole de lege.

Exact  așa schimbăm și noi Constituția de la o zi la alta, sau cum se schimbă în Ungaria Constituția, pur și simplu de la o zi la alta și doar pentru interesele noastre. Deci el spune în felul acesta că un rău mic provoacă un bine mare. În același timp încearcă și menținerea imaginii orașului, de aceea ei nu pot face asta pe față, și chiar și când se ajunge la situația în care totuși ar trebui executată sentința, atunci primarul hotărăște ca ceilalți să ajute chiar la blocarea fizică a lui Antonio ca să se execute, pentru că nu vrea să se răspândească ideea că democrația orașului nu este cea specifică unui stat de drept. Adică vorbim despre imaginea de stat de drept. Deși Bassanio, la un moment dat vrea să scape de statutul de întreținut, pentru că el este un întreținut, numai că n-are nici simțul moral să o spună public;  el crede că toți banii pe care îi primește i se cuvin și cheltuie fără niciun fel de responsabilitate, dar vrea la un moment dat să renunțe la acest statut, pentru că trebuie să ne gândim și la aceste laturi umane ale tuturor personajelor; de aici și caracterul foarte contradictoriu și complex. Pentru că el vrea să scape pe de o parte, dar vrea să evadeze în această lume foarte bogată.

El vrea un (alt) statut la care n-are acces în mod normal.

Dar până la urmă, se pare că această relație sentimentală cu Antonio e mai puternică pentru zece minute. Există un moment al  paradisului în spectacol,  când Antonio alege corect și se ajunge la……În momentul acela el crede că se  va rupe de viața lui de până atunci și …. totul, și va merge, va asculta glasul inimii. Pentru 5 minute trăim în acest paradis. Și acest paradis care e punct de cotitură, după aceea vedem …. Antonio și Bassanio se regăsesc și mai tare în timpul procesului și după aceea, și se reîntorc. Și rămân împreună, deci asta mi s-a părut un lucru crud, cumplit și ambiguu, o tristețe în sine. Și atunci m-am gândit că pentru a aduce pe scenă lumea asta superbogată, simbolul Wall Street-ului mi s-a părut cel mai adecvat pentru spațiul în care se desfășoară acțiunea noastră fără să marcăm că e Wall Street. Într-un fel Dragoș Buhagiar a reușit să plaseze acțiunea în acest centru, dar în același timp și să generalizeze puțin. Suntem în această lume dominată de profit, de bani, și-n care nici antisemitismul n-a dispărut, dar nici Shylock nu este un inocent; el practică niște dobânzi uriașe, de asta este inamic. Este și un conflict de interese economice acolo,  dat de modul în care se întoarce soarta întregului proces din ilegal până la proces în numele lui Dumnezeu, pentru că numai acele articole nu se verifică; se execută totul pe loc și Portia devine parcă neputincioasă,, după ce este martoră a acelei relații puternice, așa că își varsă întreaga răzbunare sau întreaga energie pe Shylock.

Da, e o energie în această scenă, dar care  nu e neapărat distructivă; Portia este răzbunătoare dar nu distruge.

Eu am încercat să nu deplângem  soarta Portiei,  dar în același timp e și ea,  dar mai este și Jessica; pentru mine relația dintre Shylock și Jessica a fost o altă relație-cheie. Tatăl ei vrea să o educe în spiritul tradițional, dar chiar în spiritul în care o consideră aproape un băiat, pentru că el o îmbracă pentru așteptarea Shabbat-ului, dar ea nu e băiat, de aceea se simte sechestrată de tată, unul care o iubește, dar n-o iubește bine, să zicem.

Da, da, este o iubire bolnăvicioasă.

De aceea ea este răzvrătită și face niște lucruri radicale, numai ca să fie în opoziție cu tatăl ei.

Ați pus în joc o bună parte din falsele credințe ale societății actuale, prin opoziție cu  cele în baza cărora umanitatea și-a asigurat existența secole de-a rândul. Cum ați selectat aceste false credințe, ce a primat în alegerea lor (pentru că ele – din păcate – sunt mult mai multe)?

Și eu cred că se ajunge la concluzia că totuși nu ne putem rupe, nu neapărat de tradiția noastră, dar trebuie să ne raportăm cumva la tradiție și pentru a o face trebuie să ne-o asumăm într-un fel, trebuie s-o cunoaștem, în primul rând. Bunicul meu din partea mamei era evreu, Mendel se numea, a murit în timpul celui de-al doilea război mondial, iar bunica mea  era creștină catolico-armeană. Într-un fel, bunicul a fost renegat de familia lui,  nu pe față, dar oricum nu a fost privit cu ochi buni, pentru că era primul care s-a căsătorit cu o catolică.

Și religia familiei care a fost?

Catolică, pentru că după aceea, când s-a recăsătorit bunica, și fetele, adică mătușa și mama, au avut parte tot de o educație catolică. Și eu sunt tot catolic (chiar credincios),  botezat catolic, în timp ce tata, care face parte dintr-o familie protestantă, nu a fost religios, dimpotrivă. A fost mai aproape de ateism, care a însemnat și spiritul acela al anilor ´40 de după război; el a crezut foarte mult în schimbarea de după cel de-al doilea război, dar după ce au trecut primii ani a avut acel proces de dezamăgire treptată până la totală dezamăgire din anii ´70, când a ieșit la pensie. Într-adevăr, este o interesantă tensiune între aceste religii (iudaism și creștinism). Până la urmă cred că  cele două învățături sunt, după părerea mea, valabile împreună, iar Noul și Vechiul Testament sunt complementare, pentru că fără Noul Testament n-am face altceva decât să ne crucificăm la infinit. Noul Testament aduce ideea iertării și a iubirii. Iubirea mai este și în Vechiul Testament,  în cele 10 porunci – Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți –  deci e foarte importantă. De  aceea există tineri care se îndepărtează foarte mult de ideea religioasă, pentru că ei confundă credința cu biserica ca instituție. Biserica este compusă tot din oameni slabi, păcătoși, abuzivi, corupți, de aceea s-au făcut foarte multe greșeli de către biserică ca instituție. Dacă ne întoarcem la fundament, vedem că Iisus n-a vrut biserică ca instituție; se putea face botez în familie, confesiunea în familie, absolvire de păcate de către capul familiei, ș.a.m.d. El n-a vrut o instituție, și totuși această  instituție apare și devine egală cu statul, provocând foarte multe abuzuri. Protestantismul a făcut un lucru important, a separat biserica de stat și, într-un fel, a dat-o omului înapoi.

Există deja  un articol scris de un ziarist (parcă o călugăriță) pe site-ul oficial al Bisericii Catolice,  autorul este foarte  indignat de scena botezului botezul lui Shylock, cum de-am putut-o gândi așa. Păi doar nu credea că o să aducem și nași acolo și nu știu ce alte obiecte, pentru că acolo nu era un botez, ci este un abuz făcut de acei tipi care sunt falși credincioși. Ei se erijează în apărători ai credinței, dar tocmai ei sunt cei care abdică primii de la dreapta credință.

Probabil c-o să mai primiți critici în legătură cu această scenă.

Da, sigur că da. Nu este rău că sunt controverse și nu e rău că scena respectivă repugnă, dar nu putem să cosmetizăm.

… pentru că acolo practic ați pus o oglindă  în fața spectatorilor: ce se întâmplă dacă forțezi pe celălalt să renunțe la rădăcini, la tradiții. Tu îmi ceri mie să renunț la ceva, numai că această renunțare se poate întoarce împotriva ta și atunci, uite, asta se întâmplă. Da, este o scenă cu potențial violent, cu agresivitate, dar eu rămân la ideea că e controlată, nu e exacerbată.

E o lume violentă cu acești tineri lupi ai Wall Street-ului care vor să parvină neapărat și să fie cât mai aproape de centrul financiar, de bani, de carierismul acesta.

N-am pomenit în cronica spectacolului (scrisă de mine) de Messi, dar momentul cu el în prim-plan este genial construit, vorbim acolo tot de false credințe și de dorința asta a noastră de a ne face idoli din orice. Dar de ce Messi? Vă place fotbalul?

Da, îmi place foarte mult sportul, numai că nu e vorba de Messi acolo. În primul rând, eu am terminat liceul sportiv, am fost atlet profesionist de  triplu salt, am ajuns până pe locul 6 la juniori, în țară. Am  făcut înainte și baschet, dar marea mea pasiune este tenisul. Am jucat puțin tenis. Sunt îndrăgostit de Federer, de Djokovici și de Simona Halep. Urmăresc de foarte multe ori partidele din tenisul mondial și am jucat și continui să joc, cu toate că am avut o operație la genunchi. Continui să fiu mare pasionat al tenisului și mi-am dat seama de ce, pentru că tenisul este sportul cel mai apropiat actoriei. Eu aduc totdeauna exemplul acesta actorilor. Este ca la meciul de tenis pe scenă, unde întotdeauna contează următoarea minge, prezentul, prezența acolo. Dacă nu ești atent la mingea următoare, ci te gândești ce ai stricat în punctul precedent, sau la ce va fi peste, conduci cu 5 la 0 și te gândești la rezultat. Nu se termină meciul până la ultima minge și la fiecare minge trebuie să fii acolo, prezentul. Ei, prezența actoricească se bazează exact pe același principiu, nu contează dacă ai sărit o replică, nu te mai poți întoarce, dar nici să sari minute și să ajungi la final, cum, la fel, nu se poate nici să cunoști finalul. Nu cunoști finalul. Odată am fost la repetiția cu Pescărușul a unui student de-al meu și în actul 4 a venit Treplev foarte, foarte deprimat și zic: „Ce faci?”. „Păi, eu mă-mpușc la sfârșitul acestui act și mă pregătesc.” Și i-am zis, dar Treplev n-a citit Pescărușul, deci tu trebuie să ajungi acolo, tu ai citit, dar nu se poate anticipa, trebuie să se întâmple acolo. Ei, exact așa e și cu tenisul.

Și de ce n-ați ales pentru spectacol un jucător de tenis? L-ați ales pe Messi pentru faptul că acolo se învârt bani mulți?

Pentru că, pe de o parte, așa cum spuneați mai devreme, avem nevoie de idoli și atunci am ales acest fotbalist, pentru că el vine cu o întreagă iconografie foarte la modă. Dacă vrei să fii membru în clubul barcelonez trebuie să ai foarte mulți bani, biletele pentru meciurile de pe Nou Camp costă foarte mult. Am fost și eu o dată la un meci pe acest stadion, chiar e foarte greu să găsești bilete, în ciuda faptului că sunt scumpe; marea majoritate a spectactorilor sunt și membri ai clubului. Dacă cineva spune Barcelona, automat spune „clubul unde oamenii câștigă miliarde”. Deci nu pe Messi în persoană am vrut să-l aducem pe scenă, ci pe cineva care reprezintă această lume în care salariile sunt de mii de euro. Salarii care nu prea mai au legătură cu performanța în sine.

În altă ordine de idei, consider că și sistemul actual de comunicare (de tipul Facebook), este o formă de sclavie subtilă, pentru că lumea a devenit dependentă de acesta, crezându-se în continuare liberă, de aceea este subtilă. La fel este cu sportivii profesioniști, fie că vorbim de  baschet sau de fotbal, unde se vând jucători pe sume uriașe. De exemplu, un tânăr talentat (pentru că eu predau la Universitate în Statele Unite, la San Diego și știu ce granturi există) este căutat încă din liceu; se duc antrenorii, profesorii, și-i selectează, după care le oferă gratuitate la universități doar pentru a face performanță, iar dacă unul dintre ei devine un nume cunoscut, atunci este rezolvat pe viață. Dar, din păcate, nu mai primează dragostea pentru sport, pasiunea și spiritul acesta de fair-play competitiv. Banul este cel care pune o presiune foarte puternică. Toate aceste domenii au fost cucerite de această elită financiară mondială.

Am mai avut o mare sursă de inspirație atunci când am gândit montarea Neguțătorului din Veneția:  un mare fotograf peruvian Mario Testino, căruia i-am văzut o expoziție impresionantă la Seul, pe când când montam acolo  Moartea lui Danton. În  Seul Art Center este un mare pavilion de expoziție unde am văzut fotografii de 3 pe 4 metri, mari, uriașe, ale celebrităților, de la actori hollywoodieni, oameni de afaceri, inclusiv prințesa Diana, toți erau superbogați, miliardari. Portrete realizate de Testino! Imaginea de ansamblu a fost copleșitoare, de o tristețe nemaipomenită, de o singurătate care țâșnea din privirile acestora. M-am gândit atunci că în această lume a banului, până la urmă, personajele acestea rămân sau devin din ce în ce mai nefericite, singure; de exemplu, Jessica, în momentul în care realizează unde unde a ajuns, în ce lume, își aduce aminte de (sau se reîntoarce la) valorile pe care tatăl ei, poate într-un mod agresiv, nepedagogic chiar, a încercat să i le transmită.

Iar pentru a sublinia această tristețe covârșitoare v-ați folosit de acea melodie extrem de sugestivă și de plină de mesaj. Cum a fost colaborarea cu Dragoș Buhagiar?

Noi am avut, din păcate, câteva proiecte care nu s-au realizat; în primul rând un spectacol care se numește Lost putrefactos, bazat pe ideea de colegialitate din anii tinereții între Bunuel, Dali și Lorca; pe acesta încă nu l-am concretizat, încercăm să-l facem undeva, cândva, era vorba să îl facem la Sibiu, poate că-l mutăm Cluj. Neguțătorul din Veneția trebuia să se realizeze la Teatrul Național din București. Și îi sunt recunoscător domnului Caramitru (cel care timp de 10 ani m-a chemat să fac spectacole la TNB), pentru că dacă el nu-mi sugera la un moment dat să fac o montare acestei piese, eu nu mă întorceam spre acest text. Am citit, am recitit și mi-a venit această idee. După care  am realizat acest decor destinat  la început pentru Sala Mare a Teatrului Național București, dar această idee de contemporaneitate nu s-a agreat. Nu știu din ce motiv, pentru că mie mi se pare că e una foarte puternică. Nu vreau să intru în detalii, dar s-a lucrat destul de mult pentru acest spectacol (luni de zile la text și luni întregi la decor), de aceea am spus că n-aș vrea să uităm proiectul. Așa că m-am gândit că avem la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj o distribuţie chiar mai omogenă şi mai puternică, chiar dacă acolo (la TNB) erau nişte vedete mai importante pentru anumite roluri, dar aici, la Cluj, distribuţia în mare o aveam. Așa că m-am hotărât să-l facem aici.

A fost greu pentru că am primit foarte puțini bani la începutul anului 2018, de aceea a trebuit să ne oprim în martie, când  era programată premiera, pentru că n-am avut bani de decor.  Acesta s-a realizat abia pe la sfârșitul lui august. Oricum, anul acesta am anulat 5 din 8 proiecte propuse pentru anul 2018, aici la Teatrul Maghiar de Stat. Până la urmă a ieșit Neguțătorul din Veneția și cred că a ieșit aproape de ce am vrut să facem. Nu pot să spun că n-am satisfacții în tot procesul acesta. A fost foarte greu și, de fapt, cum spunea George Banu la o conferință – „Lucrurile importante nu se realizează ușor!”.

O, da! Cum v-ați gândit să faceți dublă distribuție? Bănuiesc că-i știți de ani de zile pe Gábor Viola / Zsolt Bogdán.

Am vrut să scot actorii din zona comodității. N-am avut timp să realizăm amândouă versiunile, din cauza faptului că am întrerupt și n-am avut suficient timp la reluarea repetițiilor, când am primit ceva bani, iar acum ne gândim că  poate la început de ianuarie, în funcție de cum o să se elibereze scena și în funcție de programul fiecăruia să lucrăm și pe a doua distribuție. Am repetat foarte puțin cu cei doi, și avem și două Portia. Două porții de Porția. Chiar vreau să facem și cea de-a doua distribuție, pentru că am vrut să scot puțin actorii din zona lor de confort, oricum amândoi așteaptă să lucrăm. Probabil că după ce se va realiza, și raportul lor față de rolul original se va schimba și cred că spectacolul va beneficia, va crește.  Am ajuns la această dublă distribuție, pentru că  că eram indecis, amândoi erau posibili și atunci m-am gândit, haideți să încercăm cu dublul rol.

© Biró István

Fiecare dintre cei doi are un alt tip de charismă și atunci se imprimă o altă dinamică jocului. Bun, trecem acum  la diversitatea WAR – Interferențe 2018. Am văzut anul ăsta cred că vreo 5 sau 6 festivaluri în țară, inclusiv FNT-ul, dar pot să zic că e cea mai consistentă selecție, adică practic ați pus ideea și conceptul de WAR  în toată diversitatea lui, mă rog, aproape în toată diversitatea. Cât de greu a fost să faceți selecția?

Selecția a fost mai ușoară decât organizarea festivalului. În general ne propunem ca acest festival să aibă aceleași dimensiuni. Durata era de 12 zile, cu 22-24 de spectacole, anul acesta n-am reușit pentru că a trebuit să reducem și numărul de zile și numărul  de spectacole. Am pierdut 8 spectacole foarte puternice, am pierdut 3 zile, dar am reușit să realizăm un festival, cred, omogen și consistent cu tema aleasă. Sigur, prilejul ni l-au oferit cei 100 de ani trecuți de la sfârșitul primului război mondial ( după cum am discutat la început, se pare că există o continuitate, mai ales din punct de vedere economic, al interesului economic de a menține aceste războaie într-o stare permanentă). Acest  război a redesenat o mare parte a hărții europene și consecințele acestui război au acționat pe toate planurile.

Inclusiv când ne referim  la războiul nostru interior.

Da, noi nu voiam să prezentăm nu știu ce evocări ale momentelor de război sau scene de luptă, ci am încercat să ne concentrăm asupra actualității ideii de război și a unor momente de criză mondială care amenință lumea sau care sunt în desfășurare; e vorba de fenomenul migrației, de fenomenul terorismului, de fenomenul acesta al războiului economic și a responsabilității individuale pe care o avem sau pe care trebuie s-o avem fiecare, ca să vedem ce putem face fiecare dintre noi ca să încercăm să restabilim dialogul, de la cele mai mici/personale întâlniri, până la societatea întreagă.

Nu a fost greu, dar am avut spectacole mari la care am renunțat, cum a fost Les Damnés, în regia lui Ivo van Hove pe am vrut să-l aduc ca spectacol de deschidere a festivalului. Ne-a depășit financiar, era prea pretențioasă și montarea (au cerut 10 zile pentru montare, ceea ce era imposibil). Deși era foarte bine, pentru că era și în pragul debutului Anului Cultural Româno-Francez, să deschidem cu Comédie-Française la Cluj, ar fi fost un lucru simbolic.  N-a fost să fie, am primit până la urmă finanțare cam 60% din suma cerută, bani veniți de la Ministerul Culturii și primărie, UNITER, Uniunea Teatrelor din Europa, ICR, Departamentul de Relații Interetnice din cadrul Guvernului României și alți sponsori mai mici și privați. Am pus împreună acești bani pentru un festival mai restrâns dar care cred că are multe spectacole puternice.

© Biró István

Interferențe 2018 este echilibrat între prezentarea unor mari creatori ai teatrului contemporan, regretatul Eimuntas Nekrošius care a prezentat aici ultimul său spectacol, Luk Perceval, Milo Rau, Anna Badora, Stathis Livathinos, sunt nume importante. Dar am adus și spectacole ale unor artiști tineri, foarte tineri sau chiar debutanți; teatre tinere, cum este  Stanislavsky Electrotheatre din Moscova, care  a venit cu spectacolul unui debutant; este primul lui spectacol, Idiotology. Tânărul Vidnyánszky Attila jr. de la Teatrul Național din Budapesta vine cu spectacolul Woyzeck. Deși are 26 de ani, deja are 2-3 spectacole importante. Mai este Ilegitim, un spectacol special montat la noi de Adrian Sitaru, care este regizor de film. Un spectacol la care eu personal țin foarte mult și care a reușit o dezbatere morală impecabilă, lucrând extrem de frumos cu actorii, prezența lor în spectacol este o prezență neteatrală, este o actorie de fapt aproape la marginea non-actoriei în viața acestui spectacol.

Majoritatea spectacolelor, într-un mod poate chiar întâmplător, vin acum din Europa Centrală și de Est, țările cele mai afectate de primul război mondial. Și din motive financiare iarăși a trebuit să renunțăm la un spectacol sud-african,  două spectacole coreene și japoneze, un spectacol din Australia. De aceea acest festival, în afara unui concert venit din Statele Unite, dar susținut de muzicieni de origine română, celelalte spectacole practic se leagă de Europa. De asemenea, este un spectacol interesant israelo-palestinian, Așteptându-l pe Godot cu o distribuție mixtă și care se joacă în ebraică și arabă. Foarte interesant la ora actuală, pentru că reflectă imperativul de a locui în continuare în acel spațiu geografic care iarăși este un nucleu, un focar al tuturor conflictelor. Această mică porțiune de pământ aproape neproductiv, care are o valoare mare de simbol, pământ sacru, iată, este prezent în acest festival.

„Sons of a Bitch” de Saulius Šaltenis – regia EIMUNTAS NEKROŠIUS

Aveți vreun spectacol preferat dintre cele pe care le-ați adus?

Sunt foarte multe spectacole despre care aș putea spune că  sunt preferate. Eu am o  atitudine admirativă față de artiștii pe care-i chem și față de spectacolele lor, chiar dacă unele vor fi și sunt controversate. Sigur că este un spectacol special de rămas-bun, cel  al lui Eimuntas Nekrošius. Pentru mine important este și spectacolul cu care am deschis, Ismène, (Compagnie Khroma, Belgia); la fel, Ifigenia la Aulis | Occident Express (Volkstheater, Austria), Macbeth de Luk Perceval, spectacol minimalist și radical redus. Iarăși e un spectacol foarte foarte special spectacolul acela grotesc nostim al polonezilor,  Cezary Tomaszewski: Cezary Goes To War (Komuna Warszawa, Polonia). Nu mai vorbesc de Ismène, un spectacol cu care am deschis, venit din Belgia, singurul spectacol vest-european, pentru că nu e din Europa Centrală și de Est. Este prima dată când un spectacol din teritoriul belgian, francofon, vine la noi. Nu aș putea să aleg. De asemenea,  cred că Woyzeck e un spectacol al lumii tinere, iar Idiotology are o estetică specială. Cred că sunt spectacole puternice, diverse. Să nu uităm de Patrioții de la Belgrad care este un spectacol la limita suportabilului, dar care într-un context actual al guvernului de dreapta naționalist din Serbia, probabil că e un act de curaj la Belgrad; aici, în acest spectacol,  poate că putem discuta despre radicalitatea și repetitivitatea mijloacelor până la insuportabil. Este deschis, în sfârșit, ar trebui să înțelegem că fără a sparge tabu-uri, tematici tabu, atât în teatru cât și în discursul social, discursul public, nu putem să facem următorul pas spre a schimba ceva, pentru că dacă rămân tabu, inclusiv în ceea ce privește mijloacele artistice. Noi vorbim tot timpul de democrație, de drepturi și vedem că întotdeauna suntem indignați dacă anumite lucruri care sunt considerate tabu și de care nu vrem să vorbim apar în teatru.

„Timon din Athena” – regia STATHIS LIVATHINOS © Biró István

Eu aș mai găsi o trăsătură comună la toate spectacolele pe care le-ați adus în cadrul Interferențe 2018; deși vorbesc de oroare, de ororile războiului și de urmările greu de trecut cu vederea, ele n-au accentuat la modul grotesc. Toate spectacolele se opresc la un prag al suportabilității, cum ziceați mai devreme, chiar dacă e pragul de sus; de aceea, eu, din public, pot să accept și să înțeleg, să trec dincolo de graniță.

Da, și cum și cum spunea într-o conferință foarte interesantă George Banu, la ora actuală provocarea nu este atât de mult prezența fizică a războiului pe scenă, cât sugerarea cu mijloace poetice, poate prin absență, poate prin universul sonor, și-am regăsit acest lucru inclusiv în spectacolul lui Nekrošius. La final, când se apropie războiul, se apropie Judecata de apoi, prin supapunerea unor efecte sonore care vin de la tunuri până la fulgere și tunetele care anunță cataclismele naturale și  care urmau răstignirii lui Iisus și până la clopote care sună și de început și de sfârșit, pentru că și la botez și la nuntă și la înmormântare sună clopotul, ei bine, toate aceste efecte au creat și în sală (din cauza decibelilor) o atmosferă extrem de puternică.

Aș mai întreba eu multe dar cred că lăsăm pentru o proximă întâlnire! Tare mulțumesc pentru acest minunat dialog!

 

Share.

About Author

Avatar photo

Editor-coordonator Bookhub.ro. Câteva dintre pasiunile mele le găsiți reflectate în cele scrise aici. Muzica, teatrul și literatura își găsesc drumul, cum-necum, spre mintea, inima și sufletul meu. Am nevoie de frumusețea acestora reflectată în forme sonore, producții teatrale sau cărți foarte bune, astfel încât să (re)descoper oamenii așa cum sunt: frumoși.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura