Am fost sclava Daesh: povestea unei fete kurde răpite de Statul Islamic apare în această săptămână la Editura Polirom. Cartea este mărturia unei supravieţuitoare, a uneia dintre nenumăratele femei care au avut aceeaşi soartă şi au plătit uneori cu viaţa. În traducerea lui Cezar Petrilă, cartea a fost publicată şi în ediţie digitală. Vă invităm să citiţi un fragment din această poveste tulburătoare.
DESPRE CARTE
„Daesh a intrat în sat! Daesh atacă!” Jinan se aştepta ca într-una din zile să fie nevoită să plece în grabă. Încă de la începutul verii lui 2014, sentimentul unui pericol iminent se răspîndise în întreaga regiune şi, odată cu el, senzaţia că avea să se prăbuşească o lume: a ei. Jinan avea optsprezece ani cînd a fost răpită împreună cu familia de jihadiştii Statului Islamic. Era proaspăt căsătorită. Vîndută într-o piaţă de sclave din Mosul unor luptători Daesh, este sechestrată, torturată şi obligată să se convertească la islam, urmînd să aibă soarta tuturor prizonierelor nemusulmane ale Statului Islamic, aceea de a fi folosite ca sclave sexuale de jihadişti. Timp de trei luni a trăit într-un adevărat infern, însă a avut noroc, reuşind să fugă.
Din cuprins:
La şcoala domnului Shukri • O căsătorie prost aranjată • Închisoarea Badush • Falsul atac aerian • Întoarcerea la Tal Afar • Pieţele de sclave pentru casele din Mosul • Abdullah „Geambaşul”, angrosistul de femei • Apa cu şoareci morţi • Convertirea • Marea evadare
FRAGMENT
De îndată ce nu se mai aud paşi în camera de sus, facem ultimele pregătiri pentru evadare. Trebuie să păstrăm liniştea. De acum nu mai avem voie să vorbim. Comunicăm prin semne. Ne‑am gândit să ne ţinem încălţările în mână şi să ieşim din sat desculţe, ca să nu atragem atenţia cuiva. Uşa de la intrare e zăvorâtă, obloanele sunt trase, iar ferestrele încuiate.
După cum am stabilit, ieşim, în vârfurile picioarelor, pe uşa cu geam. Una câte una, escaladăm gardul. Iată‑ne în stradă, la adăpostul unui mic zid. În faţă avem de străbătut douăzeci de metri de drum deschis înainte de a o lua la dreapta şi a ieşi din câmpul vizual al celor din cazarma Daesh.
Nu se profilează nici o umbră în faţa imobilului jihadiştilor. Drumul e liber. Ne repezim pe şosea ca un stol de vrăbii. Împinsă de frica de a nu încasa o rafală de mitralieră în spate, alerg pe vârfuri până la colţul străzii. Mă întorc. Jamila se alătură ultima grupului. Apoi ne îndreptăm în şir indian spre ieşirea din sat, urmând traseul studiat de pe terasa casei. Dintr‑odată, un zgomot de motor ne paralizează. Se apropie nişte faruri de maşină. Ne ascundem după un zăplaz. Simt un nod în stomac. Vehiculul încetineşte în dreptul nostru pentru a ocoli o maşină răsturnată, după care întoarce şi dispare în direcţia taberei jihadiste. Neobservate de nimeni, ne reluăm traversarea satului‑fantomă. Cu arătătorul la gură, Naline deschide drumul. Mergem de‑a lungul unei clădiri distruse de incendiu. La ieşirea din sat schimbăm direcţia, apucând‑o pe un drum de pământ mocirlos.
Crispată, Naline îl sună pe Dosto. L‑a prevenit printr‑un SMS de iminenta declanşare a tentativei de evadare, însă a rămas că vor relua legătura.
— Sună, dar nu răspunde, şopteşte ea.
A doua încercare reuşeşte. Cu mobilul lipit de ureche, Naline descrie împrejurimile: pajişti presărate cu tufişuri şi luminate de o semilună subţire. Probabil e miezul nopţii. Dosto îşi dă seama unde ne aflăm, introduce poziţia pe GPS‑ul său, după care ne dă instrucţiuni. Naline mă trimite cu gândul la o nevăzătoare direcţionată de la distanţă de un câine invizibil pentru orbi.
Drumul e în continuare o mocirlă. Vreo treizeci de minute, mergem prin noroi cu paşi mărunţi şi repezi. Sfertul de lună care ne lumina drumul a dispărut după nori. E o noapte de cerneală. Naline e dezorientată, la fel şi Dosto. Îl aud înjurând: „La dracu’, nu merge”. Am impresia că ne învârtim în cerc. Când se restabileşte legătura, ghidul ne anunţă că ne îndreptăm direct spre un punct de control Daesh. Facem imediat cale‑ntoarsă.
Trebuie să dăm de un ued ce coboară din munte. Odată ajunse acolo, vom urca pe albia râului până la izvor, pentru a ajunge în ţinutul libertăţii, platoul munţilor Sinjar.
Uedul formează un şanţ larg, adânc cam de un metru. Uscat pe timpul verii, în acest octombrie ploios e plin de noroi. Urmând întru totul instrucţiunile, înaintăm două câte două. Naline şi Bushra deschid calea, urmate de Jamila şi Evara la vreo cincisprezece metri distanţă, iar eu şi Hevy încheiem şirul. Înaintez prin noroiul care, pe alocuri, îmi ajunge până la glezne. Aversele au adâncit albia, care e plină de gropi cu apă periculoase.
Înaintăm pe câmpie, însă traseul noroios care şerpuieşte printre mameloane va urca în curând muntele. Obsedată că aş putea să alunec şi să cad, nu am dat atenţie lătrăturilor unor câini. Abia când aud mârâieli în apropiere, în întuneric, şi mă opresc, văd, ridicându‑mi privirea, silueta unor fiare: ai zice că‑s nişte câini imenşi de‑ai ciobanilor kurzi, sălbăticiţi. Agresivi, îşi arată colţii de pe marginea şanţului, dar ezită să se aventureze în ued. Ne urmează, adulmecându‑ne. Ca măsură de precauţie, iau de jos o piatră mare. Haita scoate nişte urlete înspăimântătoare. Nu mai înaintăm, sperând să se calmeze, când răsună focuri de armă. O rafală de kalaşnikov, fără îndoială. Speriaţi, câinii se fac nevăzuţi. Cine trage? Ne regrupăm, păşind ca nişte raţe.
La telefon, Dosto încearcă să ne liniştească:
— Nu vă faceţi griji, probabil sunt peshmerga, însă e mai bine să nu atrageţi atenţia, căci nu se ştie niciodată.
Muntele e o zonă periculoasă, pe unde umblă şi jihadişti, şi peshmerga, şi nu reuşeşti întotdeauna să‑i deosebeşti. Luptătorii din ambele tabere se deghizează pentru a‑şi lua inamicul prin surprindere. Dosto ne sfătuieşte să fim cu ochii în patru.
— Nu vă luaţi după aparenţe, nici după ţinute. Curaj! Sunteţi pe drumul cel bun!
Încurajările lui sunt bine‑venite. Uedul se transformă într‑un tobogan pe cât de abrupt, pe atât de alunecos. Acum începe urcuşul. E periculos.
În faţă, Bushra, desemnată cercetaşa grupului, deoarece este cea mai sportivă dintre noi, imprimă un ritm la fel de susţinut. Căderea ei într‑o groapă adâncă, de unde iese cu dificultate, îi mai potoleşte avântul. Udă până la piele, şi‑a pierdut încălţările în accident. Epuizată, Jamila şi‑a sucit glezna şi cere o pauză.
— Dacă te opreşti, plecăm fără tine, o repede Naline.
Îşi reia ascensiunea şchiopătând.
DESPRE AUTORI
Jinan s-a născut într-o familie de yazidiţi (grup religios de etnie kurdă) pe 7 ianuarie 1996, la poalele muntelui Sinjar, într-o localitate de la graniţa dintre Irak şi Siria. La 4 august 2014 a fost răpită în cursul unui raid desfăşurat de forţele Daesh.
Thierry Oberlé este reporter pentru Le Figaro din 1997, specialist în probleme legate de Maghreb şi continentul african. Este preocupat de terorismul internaţional. A mai scris, în colaborare cu Isabelle Lasserre, Notre guerre secrète au Mali (2013).