Povestea umanității pierdute în larg

Orchestra Titanic, Class și Adio, domnule Haffmann sunt trei din cele patru spectacole regizate de Felix Alexa pentru Teatrul Național I.L. Caragiale din 2017 încoace. Nu am văzut (încă) Casa curată, în schimb am văzut În largul mării, cea mai recentă premieră a teatrului bucureștean. Un spectacol gândit astfel încât textul să-și păstreze intactă valoarea intrinsecă, așa se justifică și opțiunea pentru Sala Pictură, unde scena este destul de mică, în schimb amplasarea spectatorilor în sală compensează printr-o vizibilitate bună, indiferent de rând și loc.

credit foto Florin Ghioca

Textul nu e nici pe departe necunoscut fidelilor Thaliei, probabil că mulți au văzut montarea de la Teatrul Metropolis (regia Celina Nițu); pe de altă parte, nici Sławomir Mroźek, autorul piesei, nu e un necunoscut, multe din operele sale fiind traduse în limba română de-a lungul anilor (Tango, în regia lui Gábor Tompa, o altă piesă scrisă de el, face parte din repertoriul curent al TNB). Într-un asemenea context, rămâne de analizat performanța regizorală și cea actoricească, întrucât cei din sală vor căuta subtilități și rafinamente, puncte nevralgice sau curiozități care se cer dezbătute. Felix Alexa, conștient de toate aceste aspecte, își asumă integral realizarea unuia dintre cele ai mai poetice spectacole ale sale, care nu se (prea) așază în continuarea ultimelor sale montări. Chiar dacă sparge tiparul, spectacolul poartă totuși amprenta regizorului, Felix Alexa fiind recognoscibil prin felul cum lucrează cu fiecare actor în parte.

credit foto Florin Ghioca

O scenă în nuanțe de albastru, împărțită până la final în cele două registre: cerul senin și marea oarecum calmă. Valurile se revarsă spre spectatori sub forma fumului alb, incolor și inodor (nontoxic pentru cei din sală), iar cerul este o proiecție video supradimensionată pe paravanele uriașe care înconjoară scena, delimitând astfel (foarte) concret spațiul de joc. E o convenție de care Felix Alexa, nu se dezice nici măcar pentru o singură scenă, menținând spectatorul în plasa unei analize pe cât de concretă, pe atât de vizuală a mesajului transmis cu ajutorul și prin intermediul actorilor. E din ce în ce mai rar de văzut pe scenele din București un spectacol în care atenția să cadă pe jocul actorilor, pe capacitatea acestora de a transmite un mesaj, pe cât de plin de înțelesuri, pe atât de sensibil. Textul nu-și pierde nimic din valoare, dimpotrivă, pare mai actual ca niciodată, semn că Mroźek rămâne un autor dramatic foarte bun.

credit foto Florin Ghioca

Trioul format din cei trei naufragiați – un gras și doi slabi – este expus în totalitate publicului; n-au unde să se ascundă, nu-și permit niciun moment de relaxare, tocmai pentru că ei nu ies nici măcar o secundă din scenă. Pluta naufragiată, care pare că plutește în derivă în largul mării este scena lor, un loc suficient de mare, încât cei trei să poată face câțiva pași fără riscul ciocnirii cu vecinii, dar în același timp un loc al izolării perfecte, senzație redată de valurile de fum/aburi în care este scăldată pluta tot timpul. Primele schimburi de replici mi-au adus aminte de Pluta meduzei – tabloul celebru, dar și romanul scris de Franzobel (apărut în traducerea românească la Editura Europress Group în 2022). Valizele și cuferele aruncate peste tot, lăsate în bătaia soarelui, par golite de conținut, dar și de orice valoare intrinsecă pentru cei trei. Se induce astfel ideea lipsei de speranță – în subconștientul lor, cei trei știu că nu se pot întoarce la viețile lor de dinainte de naufragiu. Hainele acestora sunt costume impecabil croite, elegante, urme ale unei lumi apuse ( cea care le-a realizat este Liliana Cenean), iar gesturile celor trei trădează obișnuința, se vede clar că sunt obișnuiți să le poarte, nu-i încurcă, nu-i deranjează nici măcar papionul sau cravata. Ultima masă – care, devine, în condițiile date echivalentă cu ultima masă a condamnatului la moarte – trebuie luată după toate regulile unui fine dining cât se poate de contemporan (termen la modă în industria gastronomiei): fața de masă albă e scoasă la iveală dintr-un cufăr, la fel și farfuriile și tacâmurile, care sunt așezate cu urme de ceremonial de naufragiatul mijlociu (Șerban Pavlu).

credit foto Florin Ghioca

Schimburile de replici dintre cei trei, purtate în direcția deciziei cu privire la cine va ajunge să fie mâncat, la propriu, de ceilalți doi, este de un absurd plin de semnificații, dar și de un umor foarte fin, care atenuează din cinismul situației. Naufragiatul gras (Victoria Dicu) este liderul incontestabil al trioului, iar naturalețea cu care reușește să se impună și să-i determine pe ceilalți doi să-i accepte deciziile este justificată prin apariția poștașului, cel care scoate la iveală detalii cu privire la cine a fost el înainte de naufragiu. Lacheul (Andrei Finți), venit și el din largul mării, întărește absurdul situației, pentru că și el și poștașul (Eduard Cârlan) dau de înțeles că țărmul nu e atât de departe de plută, încât să nu se poată acoperi distanța înotând. Chiar dacă apare o aripă de rechin la un moment dat, ea este plimbată pe sub ochii naufragiaților pe post de momeală, nicidecum ca să le atragă atenția asupra pericolelor. În acel moment te întrebi, firesc, de ce nu pescuiesc, dacă tot le este foame. Niciunul din cei trei nu se gândesc că oricând ar putea fi mâncați de rechini, dimpotrivă, spaima lor cea mai mare e că vor sfârși prin a fi mâncați (la propriu) de ceilalți semeni. Singurul care pare departe de a fi copleșit de această frică e naufragiatul gras, a cărui replică de final – Nu vezi cât e de fericit? – capătă rezonanțe profunde în mintea spectatorilor. Naufragiatul slab (Emilian Mârnea) descompune frica și slăbiciunea umană într-un fel aparte, scena din final justificând perfect frica paroxistică pe care o simte prin toți porii.

credit foto Florin Ghioca

Ilustrația muzicală acompaniază și pune accentele în scenele care ridică conflictul la un nou nivel. Largul mării devine astfel nu doar periculos, cât sinonim pentru hăul din oameni. Lupta pentru putere și abandonarea ultimului rest de umanitate sunt semnele unui canibalism ce se credea pierdut de mult în negura timpului, dar iată că nu e chiar așa. Pluta aceea devine metafora supraviețuirii în cel mai pur sens, o supraviețuire pentru care unii dintre noi suntem gata să aruncăm în foc și ultimele valori, să ne dezbrăcăm sufletele de orice urmă de compasiune. Costumele – constructe sociale în fond – nu mai pot acoperi nici măcar parțial trupurile rămase în bătaia derizoriului și dezumanizării profunde. În largul mării în viziunea lui Felix Alexa devine astfel un spectacol-manifest, care n-ar fi putut fi posibil fără contribuția fiecărui actor în parte și care câștigă în profunzime datorită decorului imaginat de Ștefan Caragiu și a video designului creat de Constantin Șimon. Cu un Șerban Pavlu care joacă oportunismul într-un mare fel, cu un Emilian Mârnea care se află într-un moment bun al carierei de actor și cu un travesti jucat foarte de bine de Victoria Dicu, În largul mării poate intra relativ repede pe lista favoritelor spectatorilor fideli ai Teatrului Național I.L. Caragiale din București.