Povestea lui Mihai Codreanu. Plăci grele de lumină…

„La prânz, simţindu-se obosit, s-a lungit pe o bancă. A închis ochii, şi-a pipăit faţa, a simţit sub presiunea moale a degetelor textura chipului său palid, parcă mai palid ca oricând. Când a simţit mirosul, a deschis imediat ochii: în dreptul băncii, un ghemotoc de lumină scurs prin frunziş sclipea la picioarele lui, delimitând praful care urca şi cobora în cercuri, tremurând ca gelatina în aerul amiezii. S-a aplecat uşor deasupra lui: bucata de lumină mirosea violent a săpun de casă, mirosul acela din intens pe care nu-l mai simţise din copilărie şi care acum, fără nicio explicaţie, îi amintea pentru prima dată de tatăl său.”

În viziunea lui Dan Coman, Mihai Codreanu pare un personaj cu acelaşi tip de sensibilitate, hipertrofiată de suferinţă, ca Max Blecher, cel din Inimi cicatrizate (filmul regizat de Radu Jude, 2016). Poetul era un om cu simţuri exacerbate, capabil să simtă paloarea propriului chip la simpla atingere a pielii. Pe mari porţiuni, scrierea lui Dan Coman este proustiană, fiindcă găsim în fiecare pagină consistenţa psihologică a timpului şi impactul realităţii asupra conştiinţei, trimiteri la memoria involuntară, stil indirect liber, cu plonjare în fluxul gândurilor şi atenţia acordată nivelului senzorial, oricum, accent pus pe tipuri de cunoaştere care presupun rafinament, acuitate a simţurilor şi fineţe psihologică.

Lumina unei zile, căzând bogat pe o bancă dintr-un parc parizian, ţi se face „ghemotoc” la picioare. Lumina aceasta are consistenţă şi mireasmă de săpun de casă, miros din copilărie, legat de amintirea tatălui absent – tatăl, judecător şi profesor de filosofie, murise când copilul avea aproape 2 ani, iar Mihai e crescut doar de mamă, fiică de preot şi femeie cu educaţie austeră, femeie cu privirea rece.

„Când a ieşit din cabinetul medicului, avea deja în minte noua sa carte. Ştia cu exactitate care va fi structura ei – ultimul poem, un sonet perfect şlefuit, tocmai îl scrisese acolo, pe patul mobil, în timp ce lumina-i inunda violent privirea eliberată de instrumentele metalice. Când vocea medicului nu s-a mai auzit, a auzit propria sa voce: din când în când. Era titlul perfect.”

În 1903, Mihai Codreanu publică, într-adevăr, volumul intitulat Din când în când. În 1901, îi apăruse volumul de sonete Diafane. Alte 99 de sonete sunt publicate în Statui, în 1914, şi în Cântecul deşertăciunii, 1921. Ultimele două volume de sonete apar în 1929, Turnul de fildeş, şi 1939, Statui. Sonete şi evadări din sonet, 1939. La simpla analiză a titlurilor, nu poţi să nu observi trimiterile directe la viaţa lui Mihai Codreanu, poetul care s-a dăruit pe deplin sonetului, poezie căreia îi face „statuie” şi în care se închide ca într-un „turn de fildeş”, din care visează la o „evadare”, aşa cum visează la lumea pe care o văzuse cândva şi pe care nu o mai poate percepe vizual, dar care-i apare la fel de interesantă, fiindcă e vie şi aşezată mereu în lumină:

„Lumina nu dispăruse cu totul, doar densitatea ei pierde din greutate imediat ce atingea lucrurile cu privirea, de parcă suprafeţele lucrurilor ar fi avut o textură fragilă care se spulbera la contactul cu ochiul, amestecând formele, decolorând structurile, dispărând brusc şi reapărând doar pe jumătate, radical schimbate, imposibil de fixat.

Când a auzit clopoţelul de la intrare, a tresărit şi s-a oprit brusc: pentru prima dată spaima i se fixase în gât, sufocându-l. Şi tot pentru prima dată simţea greutatea luminii: aer colorat care se întărea chiar înainte să-l poată folosi, bucăţi strălucitoare de azbest pe care încerca să le înlăture cu tot corpul, făcând mişcări bruşte, opintindu-se în gol, dând la o parte plăcile grele de lumină care acum nu-i mai foloseau la nimic.”

Înţelegi mai bine cine a fost Mihai Codreanu, astăzi un poet uitat de istoria literară şi de cititori, dacă ai norocul să vizitezi Vila Sonet, din Iaşi, să ajungi la mormântul lui (înconjurat de primari, paşoptişti, junimişti şi bancheri), de la Eternitatea, şi, mai ales, dacă citeşti cartea lui Dan Coman, apărută în seria celor 11, la Editura Muzeelor Literare, în cadrul proiectului FILIT 2018.

Dan Coman construieşte, în spaţiul privilegiat al ficţiunii, preluând datele unei biografii de poveste, un personaj complex, de tip introspectiv, pe măsura omului seducător, ambiţios şi talentat care a fost poetul Mihai Codreanu, cel care a primit titlul de Cavaler al Academiei Franceze şi premiul Legiunii de Onoare a Franţei pentru traducerea piesei de teatru Cyrano de Bergerac, a lui Edmond de Rostand. Academia Română, al cărei membru corespondent a fost, îi decernează Premiul Năsturel Herescu. În 1925, primeşte Premiul Naţional de Poezie.

În vara lui 1900, tânărul Mihai Codreanu urmează, la Paris, cursuri de actorie, perfect conştient, oricât de mult şi-ar fi dorit să nu fie acesta adevărul, că nu va scăpa niciodată de trac. Pasiunea lui pentru teatru nu se va domoli, de altfel, toată viaţa, începută fiind în copilărie, cu revelaţia faptului că stăpâneşte cuvântul şi că, prin cuvânt, îi fascinează pe cei din jurul său. Nu din cariera de avocat va trăi Mihai Codreanu, ci din activitatea de scriitor şi din cea dedicată teatrului – ca director al Naţionalului ieşean (1919-1923), profesor şi rector al Conservatorului de Artă Dramatică din Iaşi (1933-1939). Tot la Paris, în cabinetul unui medic oftalmolog, înţelege Mihai Codreanu, în urma unui diagnostic cert, că îşi va pierde, treptat, vederea, definitiv. Suferea de o boală congenitală:

„Ultimul lucru pe care l-a văzut clar şi distinct a fost smocul de urzici. Sclipea de unul singur în bătaia soarelui, la capătul străzii Lăpuşneanu, acoperit de un înveliş subţire de praf. Împlinise de curând treizeci de ani. Se întorcea de la debitul de tutun şi s-a oprit doar cât să desfacă punga, să inspire aroma fină, energizantă care-i plăcea atât de mult.

În ultimele zile se încălzise brusc. Era pentru prima dată în acel an, 1905, când Iaşul părea învelit în pături, tremurând ca un animal bolnav, cuprins de febră şi frisoane.

În afară de arşiţă, smocul de urzici.”

Când primăria, recunoscându-i meritele, îi oferă în 1934 lui Mihai Codreanu un loc de casă în centrul oraşului (vizavi de Bolta Rece), poetul ar fi spus că va ridica nu o casă, ci un sonet. Scria aproape numai sonet, o poezie cu formă fixă. Pentru asta, este nevoie de rigoare, de un fel de matematică aplicată versului, căruia i se cer un anumit număr de silabe şi o anumită repetare a rimei, oricum, o impecabilă tehnică a versificaţiei. Două catrene, două terţine – în formula preferată de Eminescu şi de Vasile Voiculescu. Se spune despre Mihai Codreanu că ar fi întemeiat această specie în literatura română, că ar fi „părintele sonetului”.

În minunata psihologic-poetic-senzorială reconstituire a vieţii unui intelectual aventuros, făcută de Dan Coman, apare şi secvenţa în care Mihai Codreanu îşi dă seama că, în franceză, sonetele sale sunau mai bine. În franceză visează poetul să scrie (şi să devină celebru), la un moment dat, temându-se parcă de un destin provincial, cu toate că se bucura pe deplin de recunoaşterea contemporanilor, mai ales a scriitorilor – era prieten cu Ibrăileanu şi cu Sadoveanu (cu care juca şah), revista Viaţa Românească şi aproape toate gazetele ieşene îi publică textele, premiile nu-l ocolesc. În glorioasa istorie literară a Iaşiului, Mihai Codreanu are, incontestabil, un statut privilegiat, de legendă a locului. Şi tot în formula limpede a sonetului îşi exprima Mihai Codreanu crezul poetic, dând replica „Unui critic”:

„Nu țiu de nicio școală literară;/Nici nu imit, nici n-am imitatori./Stau singuratic printre visători,/Păstrându-mi strict ținuta solitară.//Din câte tulburări mă frământară,/Sonete-nfiripat-am uneori,/Cum din țărână se-nfiripă flori/Prin largă binefacere solară.//De-i poezie-n parcul meu, nu știu;/Am vrut atât: Să-mi fie verbul viu/Şi să-l înalț în limpede-atmosferă.//Cât despre critic, zică tot ce-o vrea…/Când eu cioplesc granit în carieră,/El bate-n toba lui cu truda mea.”

Unui critic, Mihai Codreanu

Dan Coman (născut pe 27 iulie 1975, la Bistriţa-Năsăud), debutează cu volumul de poezie anul cîrtiţei galbene (Editura Timpul, 2003). Alte volume publicate sunt: ghinga (Editura Vinea, 2005), Dicţionarul Mara (Editura Cartier, 2009) şi Insectarul Coman (Editura Charmides, 2017). Dan Coman primeşte, de-a lungul timpului, multe premii pentru poezie: Premiul Radio România Cultural, Premiul Observator cultural, Premiul Cartea de poezie a anului 2017, la Gala tinerilor scriitori. În 2004 primeşte Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Opera Prima, şi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În 2010 obţine Premiul pentru poezie acordat de Radio România Cultural. Ca prozator, Dan Coman este cunoscut pentru volumele Irezistibil (Editura Cartea Românească, 2010), Parohia (Editura Cartea Românească, 2012; Editura Polirom, 2017) şi Căsnicie (Editura Polirom, 2015, 2016).

Povestea lui Mihai Codreanu, semnată de Dan Coman, face parte din seria Scriitori de poveste, publicată de Editura Muzeelor Literare, 2018, proiect FILIT prin care 11 scriitori contemporani reconstituie biografia a 11 scriitori ale căror case memoriale se găsesc în Iaşi. Au fost invitaţi şi au acceptat să scrie: Florina Ilis (Povestea lui Mihai Eminescu), Simona Antonescu (Povestea Otiliei Cazimir), Cristian Fulaş (Povestea lui Dosoftei), Bogdan Răileanu (Povestea lui Costache Negruzzi), Mihai Buzea (Povestea lui Vasile Pogor), Iulian Ciocan (Povestea lui Nicolae Gane), Adela Greceanu (Povestea lui Vasile Alecsandri), Tudor Ganea (Povestea lui Mihail Sadoveanu), Andrei Crăciun (Povestea lui Ion Creangă), Alex Tocilescu (Povestea lui George Topîrceanu), Dan Coman (Povestea lui Mihai Codreanu).