Poveste despre cei care (se) caută…

Aproape fiecare text scris de Alessandro Baricco (îmi) pare o dantelărie spumoasă, aparent complicată la început, prin infuzia de simboluri, prin pliurile care se desfac acolo unde nu te aștepți. Uimirii dintâi îi ia locul o indicibilă încântare. Textul joacă și se joacă ghiduș cu tine și cu personajele lui, care urmează același ritm, cu umbre însoțitoare, într-un ritual desfăcut, și acesta, pe multe pagini. Abia se încheagă imaginea unui personaj, abia i se configurează o istorie personală, că se întâmplă uluitor de repede să se desfacă și să se topească în țesătura lirică a textului. Acolo, personajul prim întâlnește alte personaje, aduse laolaltă de un text harnic și vorace. O lectură atent-răbdătoare te duce cu sine și, încet-încet, carnea și muzica paginilor își vădesc efectul narcotizant…

Sunt, cred, la al patrulea roman din seria de autor și exact așa mi s-a întâmplat mereu în exercițiul de lectură Baricco. Cu Această poveste, scriitorul italian ne poartă în lumea secolului trecut, a deceniilor în care apar primele automobile, inclusiv cele de curse, și se construiesc primele piste de gen. Este, în același timp, lumea zguduită de prima conflagrație mondială, cu toate consecințele ei devastatoare. Într-o „Notă” atașată la finalul cărții, Baricco mărturisește că, așa cum se întâmplă în cazul tuturor textelor sale, „informațiile istorice sunt aproape întotdeauna corecte”, conviețuind însă, prin voința autorului, „cu câteva variații fantastice presărate ici și acolo”. Când scrie,de pildă, despre prima cursă de automobile, autorul pleacă de la un eveniment real, transformat ulterior într-o legendă. Scenele de război de la Caporetto, deși se desfășoară într-o bază militară fictivă, nu sunt mai puțin verosimile, mai puțin cutremurătoare din această cauză. Baricco menționează, cu umor, că una dintre cititoarele sale, confundând între ele realitatea și ficțiunea, i s-a confesat spunându-i că și-a recunoscut sora (despre care nu mai știa nimic de ceva vreme) într-un personaj feminin dintr-o carte de-a sa și crede că scriitorul a cunoscut-o și că ar deține date prețioase despre aceasta…

În esență, Această poveste este despre pasiunea pentru automobile și despre visul de a construi o pistă automobilistică într-un loc aparte, cu o încărcătură simbolică și emoțională majoră. Dar, în egală măsură, este despre căutarea drumului către sine prin celălalt, eterna și fascinanta întâlnire cu istoria, cu povestea personală. Ultimo este fiul lui Libero Parri și al lui Florence, o familie de fermieri. Tatăl este un țăran piemontez, iar mama se trage din Franța, pe linie paternă. O familie atipică, în care dorința de schimbare și gustul pentru risc se manifestă când și unde nu te aștepți. Ultimo este primul și ultimul vlăstar; la vârsta de șapte ani și patru luni, brusc, tatăl îl duce în grajd, îi arată cele 26 de vaci, toată averea lor, și îi spune că va scăpa de ele și vor înființa „un garage” în care vor repara automobile. Cu alte cuvinte, tatăl își înștiințează moștenitorul că are de gând să își schimbe meseria, chiar dacă prin zonă nu trec automobile (care oricum erau încă puține la acea vreme). Simte însă un impuls atât de puternic, încât nici un risc nu-i pare prea mare. Este exact aceeași apetență pentru ideal care îl va mâna în viață, mai târziu, și pe băiat. Bălegarul mirosea deja a benzină și a vaselină:

„Viitorul sosi pe jos, în 1911, într-o după amiază de martie ploioasă. Libero Parri îl văzu dedeparte, îi văzu pelerina lungă și recunoscu ochelarii trași peste casca de piele. Automobil nu avea, dar tot restul da” (pag.25).

Viitorul poartă, inițial, numele contelui D’Ambrosio, deținător de automobil și mare amator de curse. Cu el învață, tată și fiu, cum arată și cum se conduce un automobil. Tot D’Ambrosio, mai târziu, le va marca altfel viața de familie. Libero Parri, D’Ambrosio și Ultimo Parri sunt, în fond, niște visători. În sensul înalt, nobil al cuvântului. Primul automobil pe care îl văzuse Ultimo în satul său fusese la cinci ani, când tatăl îl luase cu el pentru „treburi de bărbați”. A văzut întâi un nor depraf, apoi s-a auzit un zgomot „ca un bombănit al unui demon făcut din fiare”, urmând ca „lucrul ciudat” care venea spre ei „cu o viteză nemaipomenită” să-l facă pe băiat să simtă că propriul destin e legat de mașinăria aceea în fața căreia nu simțea pic de teamă, ci „numai dorință, fără opreliști”. Culcat în iarbă, va începe să viseze:

„Tocmai văzuse primul său automobil. Mai precis, îl văzuse luând o curbă, adică într-o desfășurare perfectă și controlată a unei schimbări de direcție ce-ar putea contribui la explicarea nebuniei căreia copilul, devenit adult, avea să-i dedice o mare parte din viață” (pag. 22).

Și povestea lui Ultimo începe deja…

În capitolele următoare, povestea se mută pe frontul italian, în 1917, la Caporetto. Războiul pare să încerce și să frângă nu doar vieți, la propriu, ci și destine. Dezechilibrul mondial îl naște pe cel interior. Fraternizarea bărbaților, iluzoriul vis că războiul te maturizează: „Căutau, în felul lor, infinitul. Dacă am vrea să rezumăm tragedia acelor ani, s-ar putea spune că i-a distrus lipsa de fantezie, pentru că nu și-au imaginat nimic mai bun decât războiul care să le aprindă inimile. Atât le stătea la îndemână” (pag. 66).

Ororile, „atrocitățile zilnice din tranșee”, toate sunt percepute altfel de Ultimo. Îl salvează visul lui, mirosul de zgură al pistei la care visează și pe care știe că o va construi într-o zi. Camaraderia cu Cabiria și cu ceilalți soldați, „scrisoarea ultimă” pe care fiecare o poartă în buzunar în caz că, povestea unui altfel de eroism, în centrul căreia se află căpitanul lor, judecarea și pedeapsa cu moartea, zbaterea unui tată pentru a reabilita numele fiului, toate sunt experiențe marcante. Glisajul de la persoana a III-a la persoana I implică nu doar schimbarea perspectivei narative, ci și gradul de implicare emoțională, inclusiv cea care îl privește pe cititor. În pagini se încheagă personaje noi, fiecare cu viața proprie, cu experiența războiului asumată diferit. Moartea e asumată însă mereu la fel, moartea pe front devine, prin repetiție, o „întâmplare secundară”, de vreme ce e trăită zilnic, respirată, înghițită, mestecată: „O să ieșim vii de aici, dar vom rămâne morți pentru totdeauna”, îi spune Ultimo, la un moment dat, lui Cabiria, camaradul său.

În anii prizonieratului, marcați de tot felul de lipsuri, Ultimo are într-o zi revelația propriei regăsiri. Duși la muncă pe un teren viran, pustiu, tânărul își dă seama că în fața lui se întinde o pistă lungă de aterizare, chiar în mijlocul câmpiei, o pistă abandonată din cine știe ce motive:

„Mă tot uitam la panglica aceea de pământ și încetul cu încetul m-a cuprins o senzație tare ciudată, că m-am întors, în sfârșit, acasă. Nu întors de la război, nici întors în satul meu, era altceva, mă întorsesem la mine, dacă puteți înțelege ce vreau să spun. La mine” (pag. 115).

Reușește, astfel, să vadă drumul. Duduitul motoarelor, norii de praf. Monștrii metalici, mirosul benzinei. Știe că, într-o zi, va construi drumul văzut cu ochii minții și că „nu va fi un drum pentru cei care merg pe jos, va fi o pistă pentru cei care aleargă. Nu va duce nicăieri, pentru că va duce spre ea însăși, și va fi în afara lumii, departe de orice imperfecțiune. Vor fi toate drumurile din lume cuprinse într-unul singur și va fi acolo unde oricine visa să ajungă când a plecat” (pag. 119).

Povestea se mută iarăși, în 1923, sub forma jurnalului Elizavetei, o rusoaică de 21 de ani, emigrată în Statele Unite. Ea și Ultimo vând piane familiilor cu copii cărora fata le dă lecții în acest sens. Viața lor clandestină e o poveste în sine. O relație complicată de orgoliile lor. Elizaveta va construi, în cele din urmă, peste mulți ani, pista visatăde Ultimo…

Povestea se mută în Anglia, 1947, iar narator este fratele lui Ultimo, rezultat din iubirea clandestină a mamei cu D’Ambrosio. Fratele autist,de care Ultimo a promis să aibă grijă. Pista din Sinnington, Anglia, e a lor, iar Ultimo își propune să o transforme într-un circuit de automobile. Cel puțin așa își amintește acest frate mai mic pe care îl ține mereu de mână. Unul are în buzunar o monedă-amuletă. Celălalt are în buzunar un pumn de pământ. Din care îi strecoară celuilalt o parte, asigurându-l că acum e al lui, al lor. Pământul lor. În paginile acestea e multă lumină și multă poezie. Cuvinte în care se aude muzica.

Apoi povestea se tot mută, în timp, în alte locuri. Căutându-l pe Ultimo, Elizaveta îl găsește, într-un fel, când îi va materializa visul: o pistă circulară, un circuit cu optsprezece curbe, construit în pustiu și niciodată folosit. Asanează o mlaștină și reface terenul. „Nu este un circuit, este o viață”, șoptește femeia. Un Jaguar XK120, o decapotabilă cumpărată în 1950 va fi singurul automobil care va rula pe acea pistă, cu pilotul și cu ea alături. Prima și ultima cursă. Acolo unde inima se oprește. Pe un drum din America de Sud, un drum „despre care nimeni nu știe unde se termină și unde a început” murise, înaintea ei, Ultimo. Într-un fel anume, fiecare și-a mutat povestea cu el.

Această poveste de Alessandro Baricco