Pentru amatorii de eseistică articulată, colecțiile propuse de Editura Tact au devenit o alegere încetățenită pe piața editorială românească. Printre acestea, Cinemag înseamnă una dintre puținele încercări de a mai publica teorie cinematografică la noi. Cu 5 titluri la activ, această colecție include, pe lângă două volume clasice care tratează subiectul (este vorba de un diptic aparținându-i lui Gilles Deleuze), un titlu semnat de criticul și teoreticianul Andrei Gorzo – „Imagini încadrate în istorie. Secolul lui Miklós Jancsó” (2015) -, unul de Christian Ferencz-Flatz, care, cu ajutorul instrumentarului filosofic, a scris „Incursiuni fenomenologice în noul film românesc” (2015) și cartea de față.

După cum arată și subtitlul – Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan – rezultatul Politicilor filmului (2014) este un compendiu eclectic, cu mize multiple, în care perspective de analiză converg sau se combat statornic, iar (deja) amplul fenomen al Noului Cinema Românesc este radiografiat poliedric. Faptul are o dublă consecință: pe lângă pledoaria, subînțeleasă de această dată, pentru o analiză judicioasă a filmelor românești, expusă inițial în manieră explicită de Andrei Gorzo în strălucitul volum „Lucruri care nu pot fi spuse altfel” (Humanitas, 2012), în care acesta analiza cinematografia autohtonă prin prisma raportării și racordării ei la un mod complex de gândire filmică, volumul prezent marchează și o deschidere de orizont. Concret, în paginile sale, în care direcții ideatice se întretaie constant, regăsim atât critici de specialitate, cât și „amatori” interesați de ilustrarea unor noi piste de gândire, ignorate deliberat sau nu până acum; vorbim, deci, dacă nu de abandonarea completă a rigorilor academice, măcar de o interferență cu alte medii și o accesibilizare a criticii de profil, rezervată până acum doar inițiaților.

La nivel structural, volumul este închegat, în stil de peliculă, din prim-planuri și planuri de ansamblu. Partea I presupune analiza en détail a creațiilor unor figuri proeminente care fie au purtat pe umeri NCR-ul de la momentul constituirii sale (Cristi Puiu, părintele spiritual al acestui fenomen, căruia i se consacră două astfel de studii, Răzvan Rădulescu, scenaristul providențial din spatele unora dintre cele mai cunoscute producții românești actuale, continuatori direcți cu însemnătate precum Corneliu Porumboiu și Radu Muntean, regizori intrați mai târziu în joc, precum Adrian Sitaru sau Marian Crișan, și, bineînțeles, Radu Jude, al cărui entuziasmant „Aferim!” beneficiază și de o cronică-eseu separată). Mai apoi, „planurile de ansamblu” lărgesc perspectiva, dar ocheanul pare, cel mai adesea, întors spre interior: din afară, corelațiile posibile în cadrul acestei mișcări artistice necesită și un proces de introspectare sincronizat cu tendințele afișate în producțiile cele mai recente de la acea dată – Când se lasă seara peste București sau Metabolism (Corneliu Porumboiu) și, mai ales, Aurora (Cristi Puiu), cel mai îndrăzneț film al NCR-ului. Așa cum estetica realist-observațională pusă în practică în filmele timpurii ale acestor regizori pionieri a evoluat treptat către un discurs autoreferențial, metacinematografic, al filmului-care-chestionează-mizele-și-posibilitățile-filmului, tot astfel, unul dintre obiectivele cărții este încercarea de a împăca (sau măcar explica) decalajul existent între publicul de festival & criticii de specialitate de peste hotare – adesea elogioși până la reflex – și publicul de cinema din țară, care pare că încă nu gustă ceea ce se produce în România. Iar eforturile sunt multiple: analiza filmelor cu pretenții comerciale făcute la noi; analiza filmelor celui „de-al doilea val”, așa cum le numește Cătălin Olaru, care îmbină parte din tropii realiști omniprezenți de la Marfa și banii încoace cu o estetică ceva mai mainstream, fapt care creează anumite diferențe între realiștii puriști și ceilalți, dar insuficient de consistente, plus că rezultatele sunt adesea modeste; analiza trecerii de la epoca ceaușistă la cea de acum, cu instrumentele critice ale unui Alex Cistelecan. În vâltoarea acestor piste de interpretare, criticul nu poate eluda sentimentul adâncirii prăpastiei între publicul de Cityplex și filmul așa-zis elitist care se face, aproape cu obstinație, în România. Iar un răspuns clar, în contextul perpetuării cvasi-epigonice a acestei retorici realiste, se lasă așteptat; e nevoie, eventual, de o schimbare la nivel estetic, o nouă revoluție à la Puiu.

Acesta mi se pare unul dintre punctele-forte ale cărții, odată cu atingerea obligatorie a zonei nevralgice. Dacă lectura primei părți a volumului nu se justifică decât suprapusă vizionării filmelor la care se face referire, cea de-a doua ar merita citită de toți cei care, din neștiință, rea-voință sau, cine știe, poate chiar cu un anumit temei, critică NCR-ul. Îl critică pe motiv că ar fi un cinema intelectualist, cu pretenții nefondate, cu realizări care nu se ridică la nivelul pretențiilor; îl critică pentru că arată obsesiv și clișeistic latura mizerabilistă, cangrena societății românești, disfuncțiile statului, tarele de mentalitate, și mai nimic din partea luminoasă; îl critică pentru că atacă epoci revolute ieșind în întâmpinarea clișeului pe care îl acceptă cu îngăduință, dar și pentru că, în acest proces, se înscrie de fapt în așteptările pe care le întreține Occidentul cu privire la țara noastră (cu această ocazie, am apreciat includerea în volum a studiului semnat de Florin Poenaru, „Noul val din perspectivă colonială”, în care acesta răspunde, metodic, unui atac vehement (parțial fundamentat) realizat de Gorzo la adresa lui în „Lucruri care nu pot fi spuse altfel”, și care se plasează contra curentului general al cărții, demolând o serie de mituri și subliniind exact ceea ce am sintetizat mai sus. De pildă, Poenaru susține că succesul festivalier al filmului românesc s-ar datora tocmai acestei perspective autocolonizante: bineînțeles că se poate vorbi despre moarte oricum, dar faptul e cu atât mai dureros cu cât are loc într-un spital în care lucrurile merg complet anapoda, în care corupția e vizibilă la tot pasul; bineînțeles că se poate vorbi oricum despre avort, dar plasarea unei astfel de teme în plin comunism ar aduce un plus de dramatism etc). Cei care au astfel de „ofuri” pot sta liniștiți – cartea li se adresează în egală măsură. Scopul volumului nu este doar combaterea unei serii de prejudecăți, ci, din contră, încurajarea unei altfel de critici, prea puțin prezente în spațiul românesc: cea care să analizeze mai curând implicațiile politice, sociale, ideologice ale filmului, contextul general în care acesta ia naștere, și mai puțin tehnica, filmul în sine, în calitate de construct artistic delimitat de lume, produs autonom și încifrat. Tablou general la care se adaugă studii despre documentar, paralele cu realismul european din anii ’90 din care – la fel de plauzibil ca realismul pentru care a pledat Bazin – filmul românesc își poate extrage seva, corelații filosofice între Walter Benjamin Și Puiu/Porumboiu realizate de Ferencz-Flatz, ba chiar și o analiză a lucrărilor teoretice dedicate NCR-ului. Un singur capitol (dacă e să scotocesc după o falie, o neconcordanță a volumului) mi s-a părut nepotrivit, dar mai degrabă la nivel formal decât conținutistic, unde suferă de nota neinspirată a oralității: cel scris de Dora Constantinovici, care analizează pretinsele filme românești pentru marele public.

Ar fi totuși greu de căutat prea multe puncte de congruență ale volumului: unitatea sa nu rezidă decât la nivel foarte general în tematică; ea se realizează la nivelul obiectivului stabilit, acela de a prezenta neorealismul românesc din multiple fațete care să vehiculeze idei și sugestii de reflecție nebănuite. Ceea ce demonstrează încă o dată, cu prisosință, că cinematografia actuală a ajuns, și în România, un brand de țară, o industrie. O industrie care mai are mult până la eficientizare. Dar acest lucru nu se poate face decât prin (și cu ajutorul) publicului. Fără parti pris-uri, încurajând reflecția critică și moderația, Politicile filmului este, în sine, o contribuție obligatorie la înțelegerea și întregirea culturii cinematografice românești. Luați-o ca pe un remediu împotriva obtuzității de care au dat mulți dovadă în judecarea NCR-ului și în favoarea pluralismului de opinii. În definitiv, fiecare poate completa această carte care, deși s-a oprit la puțin peste 300 de pagini, putea continua. Dar continuarea nu se poate scrie decât în sala de cinema.

Coperta_Politicile_FilmuluiPoliticile filmului. Contribuții la interpretarea cinemaului românesc contemporan

Coordonatori: Andrei Gorzo / Andrei State

Editura: Tact

Anul apariției: 2014

Nr. de pagini: 316

ISBN: 9786068437507

Foto credit: http://mesageria.md

Cartea este disponibilă pe site-ul editurii

Share.

About Author

Avatar photo

« Pentru el vara devenise o uriaşă istorie a literaturii mereu interbelice », zice un vers de-al lui Cărtărescu. Pentru mine, literatura a fost dintotdeauna interbelică fiindcă am perceput-o ca fiind situată la întretăierea a două realităţi, una provocatoare, iar cealalta blândă şi liniştitoare…pentru ca apoi ciclul să se repete, mereu şi mereu, la nesfârşit, ca o pace scurtă, trăită cu intensitate ori cu înfiorare, ca la auzul primelor gloanţe ce vestesc începerea luptei. Pe Bookhub nu voi încerca să realizez, de fapt, cronici de carte, ci voi rescrie, treptat, cronica unei pasiuni.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura