Moto:
„Sper să nu ucid!”, Jonathan Littell
Moto-urile care deschid cartea lui Ştefan Ciobanu (a patra de poezie) te duc cu gândul la un existenţialism quasi-extrem, făcând şi o legătură în mintea mea cu un roman recent încheiat de citit, „Binevoitoarele”, de J. Littell, de unde am cules moto-ul meu…
Desigur, un existenţialism altoit cu un elegant neo-suprarealism, despre ispita suprarealismului scriind Al.Cistelecan pe coperta a IV-a! Dar iată care sunt acele texte-moto: mai întâi din Gherasim Luca: „… o colecţie de mărci poştale,/ lângă care păstrezi cu aceeaşi grijă, ca o umbră,/ scuipatul cu care le-ai lipit…” iar prima parte (volumul are trei părţi: „pisica. Început de igrasie”, „lacrimi pe ţeava de gaz” şi „buddha bar lângă cadavrul meu”) începe ca „o amintire (n.n.: care) sclipeşte în lama unui cuţit/ suntem cu toţii potenţiali criminali în serie”…
Fără false iluzionări, raportat la întreaga scară a umanităţii, poetul ne aduce aminte că existenţa este… o funie, nu neapărat pentru un joc ca spânzurătoarea, împletită din oroare, abjecţie, frumuseţe, candoare, viaţă, moarte, igrasie, mucegai, vise, reverii…
O funie cu care poţi scrie pe vreun deşert ori pe vreun cer numele iubitei, poţi trage „convoaie de tăcere” ori poţi învăţa mersul „de-a buşilea prin aer” (aici bat apropo la celelalte trei cărţi ale poetului care au confirmat că Ştefan Ciobanu este printre cei mai interesanţi şi mai convingători poeţi ai (încă) noului val), o funie de care poţi trage „clopotele (care) răsună fără noimă”, ca „şi noi la fel” (dealtfel), ca să cităm şi un alt moto, din Tristan Tzara, pe care Ştefan Ciobanu l-a ales pentru prima parte a celei de-a treia cărţi!
O funie pe care poţi face noduri diverse, de care poţi lega cioburi de oglindă (veţi vedea de ce!), să scrii precum vechii incaşi poeme pentru… viitorii incaşi!
Oricum, dacă în „de-a buşilea prin cer”, Ştefan Ciobanu mai căuta o Noimă, aici este aproape resemnat, putând scrie, pe lângă „arta singurătăţii” (al doilea poem din carte) şi o „artă a resemnării”, înţeleasă ca un fel de agonie (să ne reamintim ce înseamnă la origine agonia!): primul poem cuprinde şi versurile „băiatul moşului i-am spus nu mai plânge/ ce dacă nu am reuşit nici astăzi?/ lasă mai încercăm”!
Că o fi vorba de tinereţe fără bătrâneţe, viaţă fără de moarte, că o fi vorba doar de poezie, mai contează? Ştefan Ciobanu este mai mereu pe drum, înalţă clădiri destul de kafkiene: „când eşti pe drum/ e bine să petreci o noapte cu furtuni/ într-o moară sărată/ din mijlocul unei câmpii/ să asculţi construcţia/ înaltă cât o catedrală/ cum ameninţă să cadă peste tine secundă de secundă/ într-o ploaie torenţială de scânduri// în lipsa focului/ să te ghemuieşti într-un sac de rafie/ părăsit de puterea de a mai visa/ să îţi fie suficientă carnea şi felul cum îţi apasă/ concentric întinderea oaselor// dimineaţa să mergi mai departe/ ca o sălbăticiune cu grâu intrat pe sub guler/ şi în buzunare// să te pierzi prin iarba abia ieşită din pământ/ din piatra seacă” (p.12)
Îşi instrumentează singur cazul, este gata să-şi trăiască (liric) propriul proces, dar până la lunga noapte a cuţitelor (mintea ca Brutus!), mai apelează la un sentimentalism corect, firesc (atât de uman), deloc desuet ori strident, evident deloc de blockbuster (dar excelent pentru poster ori copertă!): „mergeam deseori pe linia de tren/ plină de mărăcini/ în căutare de şopârle// când mă întorceam acasă/ acelaşi chip mă întâmpina/ ieşind parcă din toţi porii casei// acelaşi miros de mâncare/ proaspăt pregătită// mă sprijineam cu mâna stângă de peretele din hol/ pentru a mă descălţa/ mama îmi pipăia noua vânătaie/ înflorită pe genunchi// şi rămâneam aşa/ cu un picior în aer/ aşteptând cu înfrigurare// sărutul pe pata mov” (p.13) Poemul chiar se numeşte… „mov”!
Ar fi fost posibil ca într-o carte care are o pisică în titlu să nu fi fost nici o mâţă, nici un motan, dar nu este cazul aici, chiar dacă pe copertă apare o şopârlă (dar aţi înţeles mai sus de ce! Chiar dacă o fi şi o şopârlă la figurat!). Avem textul „blestemata pisică neagră” (pp.26-27), unde (ne) putem şi noi reflecta într-„o oglindă akashikă”, unde „akasha” înseamnă un spaţiu subtil de provenienţă divină în care este înregistrată istoria omenirii de la origini până la sfârşit”, aşadar şi toată poezia lumii, dictată, imaginată, „prinsă” sau nu în cuvinte, chiar şi numai poezia amintirilor, transfigurată în delirul dicteului automat sau nu…
Iubirea (şi Fiinţa) apare şi ea, nu ca un şoricel înspăimântat, dar cu toată anxietatea (observată şi de Al. Cistelecan), este formidabilă (p.39), are de-a face şi cu Alzheimer (pp.42-43), poate şi cu florile de mucegai ( nu numai pentru că „ne-am futut şi aia a fost dragoste”, p.36, titlu de poem, dar şi vers!), iubirea moare şi ea, poate fi ucisă, sunt martor şi eu, ba însăşi viaţa poate fi criminalul, precum aflăm din „viaţa ucide” (p.37):
„şi eu ţi-aş fi întors spatele/ imediat după ce am fi făcut dragoste/ dizolvându-mă în întuneric// şi eu aş fi lăsat vasele în chiuvetă/ până s-ar fi transformat în păsări moarte// sau rufele înşirate prin casă/ ca pe nişte vene după operaţie// am fi intrat cu totul în firesc// nici unul dintre noi nu şi-ar fi dat seama de moarte/ am fi trăit aşa/ vineţi în jurul inimii// deci este bine că la un moment dat/ s-a terminat totul între noi”
Este, fals concluzionând, bine că nu s-a terminat totul sau nimic între Ştefan Ciobanu şi Poezie, este bine că firescul poeziei mai poate fi exprimat, ca şi acela al vieţii, al diversităţii (armoniei şi grotescului) şi complexităţii ei, că pisicile mai pot fi aruncate de la etaj, că monştrii poartă lavalieră şi că nu ne ucid decât aşa, pe bucăţele pe care le pot învia, falşi hristoşi (unul e la pagina 55!)…
Ştefan Ciobanu confirmă (şi prin ultimul poem din carte) că este un meşter întru „delicateţea camuflajului”… Pentru el, oamenii chiar se cred cameleoni! Care nu prea pot imita substanţa crucilor (sinceritatea fost inventată pentru zei!):
„doar lumânarea mai pâlpâie uneori fără să fie vânt/ zic atunci că este semn şi înot mai departe/ cât mai departe de cruce” (p.59)
Zice titlul poemului din care am citat ultimele trei versuri:
„de la o vreme mă strigă o voce în tăcere”
Ştefan Ciobanu – „Pisica. Început de igrasie”
Editura: Paralela 45
Anul apariției: 2016
Nr. de pagini: 72
ISBN: 978-973-47-2425-3
Cartea este disponibilă pe Libris.ro sau pe site-ul editurii.