„Poezia este divinitatea mea.” – Despre scrisorile cu autoaprindere ale lui Forugh Farrokhzād

O carte covârșitoare! O citești în transă, pătrunzi într-un univers pe cât de intim, pe atât de unic, din care ieși strivit, copleșit de durere! Pe cât de omenească este această durere, pe atât de insuportabilă este frumusețea care o însoțește. Forugh Farrokhzād a fost de o frumusețe copleșitoare! Genul acela de frumusețe iradiantă, care vine din interiorul ființei și a cărei sursă ți-e greu să o identifici. Forugh Farrokhzād n-a fost fericită, dar a fost frumoasă!

<<Ieri-seară, când v-am întrebat de ce nu voiați să acceptați condiția [tatălui meu], dumneavoastră ați răspuns: „Pentru că am încredere în mine și știu că nu mă voi despărți niciodată de femeia mea și, în plus, această condiție e dovada absenței încrederii dumneavoastră în mine.”

Dar astăzi, ca răspuns pentru tatăl meu, care v-a întrebat de ce nu voiați să măriți suma în contul șirbahā, scrieți: „Pentru că dacă într-o zi am hotărât să mă despart de femeia mea, trebuie s-o pot face, iar suma pentru șirbahā nu trebuie să mă împiedice s-o fac.” Și, puțin mai încolo, scrieți: „șirbahā, e un drept pe care islamul l-a acordat femeii împotriva dreptului de divorț, altfel spus e o frână și un obstacol important ce limitează puterea bărbatului.” Foarte bine! Dar dumneavoastră vreți ca această frână să nu fie prea solidă ca să puteți să o stricați când doriți…, atunci cum aș putea să mă încred în dumneavoastră, ca în trecut?>> (p31)

Poate că nu întâmplător – nu poate, m-am convins de mult timp că lucrurile se întâmplă într-o ordine care scapă rațiunii – am citit scrisorile poetei în aceste zile, când Afganistanul scoate la lumină tragedii greu de cuprins cu mintea. Am citit atât de multe bazaconii pe marginea războiului din Afganistan și a retragerii trupelor americane din zonă, încât scrisorile acestea (scrise într-un timp care pare dintr-o altă epocă, mult prea îndepărtată) par nefirești, scrise de oricine, dar nu o de femeie care a trăit într-o țară islamică. De o tinerețe greu de ignorat – sunt pasaje din scrisori în care demonul geloziei și al iubirii pătimașe face front comun cu demonul amiezii – Forugh Farrokhzād este, cu asupra de măsură, de o maturitate greu de acceptat chiar și de către ea. Din scrisorile ei către Parviz, cel care i-a fost soț timp de cinci ani, dar și din scrisorile către tatăl său (cel care nu s-a împăcat deloc cu ideea de a avea o fiică poetă și artistă) afli cât de zbuciumat i-a fost destinul. Pe cât de scurtă i-a fost viața, pe atât de agitată. O poetă care a început să scrie la 16 ani, căreia cărțile i se publică din start în tiraje de mii de exemplare (recunosc, am rămas agățată cu gândul de cifrele acestea, prietenii știu și de ce), care are nevoie de singurătate și în aceiași măsură de suferință. O femeie care refuză să-și trateze suferința fizică, doar pentru a avea grijă de fiul înfiat și de cei apropiați ei. O femeie care nu-l poate uita pe cel care i-a fost soț, dar pe care îl alungă din viața ei, dintr-o dorință inconștientă de a suferi.

„Parviz, nu mai sunt capabilă să continui să scriu. Nu numai că mă doare mâna, dar mă dor și lacrimile din ochi. Vai, dacă nu mă mai vrei, mâna asta n-o va mai ține pe a ta ca să-și uite durerile, iar acești ochi nu-i vor mai fixa vreodată pe ai tăi și nu vor găsi beția unei vieți, a unei vieți debordante de bucurie, în privirea ta.

Dacă mor, nu voi mai suferi din cauza infidelității tale, nici de asprimea mamei tale, iar tu nu vei mai chinui acest sac de oase și carne cu scrisorile tale triste. Da, Parviz, dacă mă părăsești, voi muri.

Nu există culoare dincolo de negru.” (p. 45)

Dincolo de drama personală, de schisma dintre a iubi și a scrie, căci pentru Forugh Farrokhzād ambele nu încap în aceiași viață, se văd toate restricțiile impuse de societate conservatoare, în care religia dictează și impune norma socială. Din toate scrisorile, fie cele scrise de cei doi, dar mai ales din cele scrise de Forugh către tatăl ei, se ivesc tot felul de detalii cu ajutorul cărora cititorul re-construiește un univers deloc familiar, universul Iranului de mijloc de secol XX. Îți dai seama că poeta face parte dintr-o familie destul de bogată, numeroasă (patru frați, dacă am reținut bine), Parviz nu e nici el străin de lumea artelor, deși are o pregătire inițială tehnică, ambii își permit să călătorească în afara țării, ea cu scopul de a studia și de a-și afla calea etc.

„Te înșeli. N-am uitat niciodată generozitatea ta și măreția sufletului tău. Știu că eram o persoană imperfectă. Știu că n-aveam calitățile altor fete. Ai ignorat toate astea. Știu că îți datorez mult. Dar nu mă consider deloc vinovată. Sunt mândră în fața conștiinței mele. Mi-am respectat îndatoririle și m-am suspus ție pură, inocentă. N-am depășit niciodată limitele purității și ale virtuții. Ai fi avut totuși motive să mă respingi, dar n-ai făcut-o. M-ai iubit ca înainte și nu mi-ai făcut niciun reproș… Nu ai dreptul să spui că sunt ingrată… Nimeni n-are dreptul să mă numească depravată. Parviz, nu-mi vorbi pe acest ton! Dacă aflu că ai cea mai mică îndoială în legătură cu puritatea mea, mă voi sinucide și mă voi elibera de viața asta plină de incertitudini, de suspiciuni…” (p. 68)

Patimile lui Forugh astăzi ar fi puse sub semnul depresiei, o boală de care poeta nu vrea să se desprindă, pare că e conștientă că din această suferință se hrănește poezia ei. Sunt multe rânduri greu de citit detașat, n-ai cum să rămâi simplu spectator și te trezești că începi să judeci, ori tocmai acest lucru nu și-l dorește Forugh. De aici și desele ei deziceri, de fapt întoarceri la originea suferinței. Conștientizarea faptului că nu s-a născut în locul potrivit și că nici timpul nu-i este tocmai prieten, ei bine, această conștientizare răzbate din scrisori. Tonul acestora se schimbă odată cu divorțul și separarea celor doi soți. Poeta scapă de o veche suferință, dar se vede forțată să o înlocuiască cu o alta, cu totul nouă și neașteptat de dură: nu-și va mai putea vedea fiul!

„Vreau să mă iubești cum mi-o doresc. Acum, când scriu scrisoarea asta, îmi dau lacrimile. Nu știu de ce plâng. Mereu se întâmplă așa. Chiar și când vreau să spun niște banalități, am un nod în gât. Fără îndoială, e ceva care îmi provoacă suferință, ceva ce însă nu pot nici eu înțelege. Nu înțeleg deloc nici eu însămi cauza comportamentului meu, nici motivul atitudinilor mele stranii. Noaptea asta, reflectam și îmi spuneam că solitudinea mea e cu siguranță cauza. Solitudinea e lucrul ce mă preocupă și mă pune în încurcătură.” (p. 88)

Ultimele scrisori din volum, cele care nu sunt destinate lui Parviz, dimpreună cu mărturiile, completează un portret al tragicului asumat. Forugh Farrokhzād n-a mai putut să-și vadă fiul, dar înfiază băiatul unei familii de leproși, de a cărei educație se îngrijește îndeaproape (după moartea ei, de el se vor ocupa părinții poetei), face filme și scrie poezii. Echitatea nu-și are locul într-o mare de suferință și, la un moment dat, dintr-o scrisoare răzbate premoniția ei – va muri tânără! Prea multă suferință pentru un trup de care nu prea se îngrijește!

„Poate că e așa cum spui tu. Cine se poate opune ideilor și opiniilor tale imuabile? E în mod obligatoriu cum spui tu. Dar, vai, eu nu sunt la fel de inteligentă și cultivată ca tine, oh!… Lasă pietrele vieții să mă lovească în cap și să mă elibereze de viața pe care o detest. Să nu spui că existența ta mi-a făcut viața amară, nu!… Mă vreau a mea… Dumnezeu a fost nedrept cu mine, ar fi putut să-mi dea așteptările și aspirațiile celorlalte femei. Parviz, te-ai însurat cu o femeie bolnavă. Îmi place să fiu fericită, dar nu pot fi indiferentă. Sunt fericită când nu sunt cum crezi tu…” (p. 98)

E ciudat să citești scrisori în secolul XXI, când mulți dintre noi, cei trecuți de o anumită vârstă, am și uitat când am scris ultima misivă. E ciudat să vezi cât de personale pot fi aceste pasaje, de o intensitate a sentimentelor insuportabilă. Amalgam de emoții, durere și frumusețe asumată, scrisorile cu autoaprindere exact asta fac: aruncă poduri în aer și forțează reconstrucția de la zero a unui întreg univers al cunoașterii. Anulează prejudecăți, îndulcesc asperități, îndeamnă la o cunoaștere profundă a unei lumi cu totul altfel. Forugh și Parviz sunt oameni, care suferă și provoacă suferință celor din jur, care se maturizează în ritmuri foarte diferite și pe căi neobișnuite. Se simte acest lucru din scrisorile trimise de Forugh când era deja despărțită și plecată în Europa să studieze. O acuitate a observației rarisimă, însoțită de o capacitate unică de a pune detaliile cap la cap, astfel încât comparațiile dintre culturi și civilizații să se realizeze de la sine. Introspecția cedează locul observației sociale și adaptarea la mediu începe să dea roade. Erau foarte multe semne că răzvrătirea trebuia să treacă la următorul nivel, revoluția. Din păcate, accidentul curmă nu doar un destin unic, ci și posibilitatea noastră de a vedea o femeie în toată splendoarea ei, frumoasă din toate punctele de vedere.

„Nu-mi place țara asta. Aici viața e lipsită de suflet și oamenii sunt ca niște mașini. Când văd în parcurile publice fetele și băieții trăind cele mai frumoase momente și clipele cele mai secrete ale iubirii lor într-o extremă normalitate, îmi vine să strig. Aici dragostea semnifică o fortăreață cucerită sau o carte răsfoită. Excitarea n-are sens pentru ei, iar dragostea se petrece într-o extremă vulgaritate. Situația asta mă face să mă simt foarte prost. Tu îmi lipsești și nu voi putea niciodată să-ți uit amabilitatea. Cu cât mă amestec cu oamenii și îi studiez, cu atât resimt despărțirea de tine și îmi dau seama cât de ingrată și exigentă am fost.” (p. 131)

Nu e ușor de citit volumul atât de atent tradus de Gheorghe Iorga. Am apreciat menținerea scrisorilor în atmosfera anilor ’50, n-a folosit cuvinte improprii acelor ani. Excelente notele și bine-venit cuvântul-înainte. Dacă nu știți nimic despre Forugh Farrokhzād, dacă nu i-ați citit nicio poezie, atunci Nu există culoare dincolo de negru. Scrisori cu Autoaprindere este un început. Și ce început de (nou) drum!