„Piramida” de Cristian Englert

Cartea aceasta te face să-ți înghiți orice clișeu admirativ care ți-ar trece prin minte la finalul lecturii unei cărți care te-a răscolit. Fluxul cuvintelor de admirație îți amestecă gândurile, dar, în același timp, simți că, eliberând cuvintele, n-ai face decât să diluezi impresiile pe care vrei să le transmiți. Nu pot să nu menționez că am ajuns la acest roman grație recomandării incredibil de entuziaste a unui scriitor care îmi place foarte mult și care, după cum mi-am putut da seama, este destul de rezervat în laude. A fost o atracție irezistibilă, ceva în forul meu interior îmi spunea că Piramida e pentru mine, că e „genul acela” de carte. Și nu doar că nu m-am înșelat, așteptările mi-au fost cu mult depășite. Citind-o, am înțeles repede că „genul acela” ar fi ultima expresie pe care aș putea-o folosi în legătură cu romanul lui Cristian Englert. Nu-l pot clasifica, deși, sau poate tocmai pentru că, în el se regăsesc elemente din multe genuri sau teme.

„Cartea trebuie să te conecteze cu conștiința cititorului într-un mod sau altul, și realismul mecanicii sufletești este cea mai directă cale. Pune-l pe erou în cea mai bizară situație cu putință, însă nu-i răpi cititorului posibilitatea de a se identifica, măcar parțial, cu el.” (pag.18-19)

Aș putea spune că Piramida este o incursiune în măruntaiele literaturii, dat fiind pretextul de la care izbucnește romanul: doi scriitori, unul aspirant, iar celălalt un nume cu greutate în literatura română se întâlnesc și hotărăsc ca fiecare să scrie un roman în numele celuilalt. Dacă ar fi să găsesc totuși ceva de reproșat în construcția romanului, m-aș referi la prima întâlnire a celor doi. Care ar fi șansele pentru un scriitor anonim, dezamăgit de refuzurile editurilor, ca, atunci când își aruncă romanul pagină cu pagină în apă, una dintre coli să fie luată de vânt și să ajungă în mâinile unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori ai momentului? Dar acest aspect cred că poate fi ușor trecut cu vederea pentru că, în literatură, înainte de toate, orice este posibil – și acest lucru îl veți descoperi din plin citind Piramida. Căci orice scenariu v-ar trece prin minte pe măsură ce parcurgeți cartea, drumul către final și încheierea în sine vă vor lăsa urme și vă vor răscoli pe toate părțile. Iar acesta este doar unul dintre aspectele care te determină să spui că ai în față o carte bună.

„ – Ce vreau să spun, în fond, este că orice scriere care conteaază este o scriere mai mult sau mai puțin autobiografică. Cititorului îi place să vadă povestindu-se despre el însuși, iar autorul, în ciuda tuturor pretențiilor ulterioare, este doar un alt cititor, aflat în poziția privilegiată de a asista la geneza cărții.” (pag. 19)

Deși romanul îmbină o multitudine de teme și prezintă multiple fațete, cred că literatura este marea temă abordată de autor și în jurul acesteia prind contur toate celelalte – și povestea de dragoste, și intrigile polițiste, și fresca lumii literare autohtone, dar și portretul Bucureștiului, pe care îl regăsim atât de bine redat, în fragmente împrăștiate sau coagulate care, împreună, construiesc o atmosferă fascinantă.

„Există pe undeva, bine pitit la umbra marilor săi castani sau a teilor somnoroși, un București aristocratic, tainic și liniștit, care pare să aparțină unui alt veac. Casele înalte sau joase, cu ferestrele larg deschise, adăpostind pe pervazuri perne scoase la aerisit sau acoperite de vaste obloane întunecate, popoarele de atlanți bărboși și cariatide zvelte sprijinind meditativ intrări, fațade, balcoane; gardurile joase de piatră, năpădite de mușchi, coclitele statui de scriitori și revoluționari de mult uitați, presărate prin mărunte intersecții, bătrânii întorși din rutina zilnică a cumpărăturilor de dimineață, înzestrați cu sacoșe de sfoară împletită, călcând către casă încet, dar cu încăpățânată determinare, câinii vagabonzi făcuți covrig în jurul vreunui stâlp, norii de musculițe prinse în capcana razelor de soare – nimic nu pare a se schimba vreodată pe aceste străzi. Poți să îngheți totul într-un dagherotip mental: moment furat timpului, fotografie cu marginile îngălbenite, atârnată în cui pe peretele unei case bătrânești.” (pag. 182)

Piramida m-a captivat de la primele fraze și m-a surprins la fiecare pas. Granița dintre realitate și ficțiune, pe care o intuiam a fi subțire, s-a dovedit a fi un tărâm spectaculos, în care nu există reguli și în care realismul se transformă într-o înșelătoare mască. Mai mult ca de obicei, mi-am luat notițe, multe au fost paragrafele care mi-au atras atenția, scriitura mi-a transmis senzația unei îmbrățișări care învăluie cititorul și nu-i lasă cale de scăpare. Avem acest pretext al schimbului de romane, care atrage după sine o întreagă desfășurare de forțe aasupra literaturii și a lumii literare, dar avem și o poveste intensă de iubire și nu în ultimul rând, o intrigă polițistă extrem de bine construită, ale cărei rădăcini ies la iveală târziu, amplificându-și impactul asupra cititorului.

„Tânărul ezită. Ar mai fi rămas câteva minute singur, lângă mormânt, deși groapa proaspăt astupată, cu pământul răvășit și cu urme de cizme de cauciuc, crucea ieftină de lemn de care se sprijineau trei coroane de flori, nimic din toate astea nu-i spuneau nimic. Era singur într-un loc străin, urât, neprietenos, iar prietenul său n-avea să se mai arate.” (pag. 298)

„În mijlocul celor mai mari nefericiri și a celor mai absurde ghinioane, se întâmplă uneori ca destinul să ne facă ironic cu ochiul, oferindu-ne o nadă, un aparent cadou, iluzia unei mici victorii. Preț de o clipă, vom răsufla ușurați, arborând chiar un zâmbet pe buze – o clipă numai, până ce vom sesiza natura ironiei.” (pag. 468)

Romanul te ține în șah până la ultimele fraze și îți spulberă treptat toate lumile pe care, tot treptat, din postura de cititor, le-ai plăsmuit pornind de la firul narativ. Asta mi s-a părut extraordinar, având în vedere că intriga nu este una în care să se mizeze în primul rând pe suspans. De fapt, se îmbină atât de bine în paginile sale și ideile și suspansul, încât nu-l poți considera un roman facil, deși lectura curge cu ușurință. Evident, îți dorești să citești cât mai mult și mai repede, să ajungi la acel miez care, în cazul cărților, nu se află în mijloc, ci la sfârșit. Dar tot atât de firesc simți nevoia să te oprești, să-ți mai notezi ceva, ori să recitești un paragraf. Și, în același timp, îți dorești ca această poveste ce se derulează în paginile pe care le parcurgi să nu se termine atât de repede. Iar 500 de pagini devin dintr-odată prea puține. Frazele fluide, atmosfera, limbajul nepretențios și totuși pătrunzător, povestea bine construită, inedită și surprinzătoare, în care realitatea și imaginația, în cele mai pure forme, coabitează în deplină armonie sunt doar câteva dintre atuurile Piramidei.

Căutați romanul lui Cristian Englert și răsfoiți-l preț de câteva minute. Va fi suficient pentru a vă agăța în mrejele sale.

Editura: Nemira