„Pînă şi asta o să treacă”, de Milena Busquets (Editura Polirom) – fragment

„Pînă şi asta o să treacă”, de Milena Busquets, în traducere din limba spaniolă de Dorina‑Maria Ivan, este o apariţie “fierbinte” de la Editura Polirom, în colecţia Biblioteca Polirom. Actual, şi în ediţie digitală. Bookhub.ro vă oferă un fragment din această carte, despre care se spune că este revelaţia editorială a anului, un roman tradus în treizeci de ţări.

DESPRE CARTE

După ce, la şaptesprezece ani, Blanca îşi pierde tatăl, ca s-o ajute să-şi uite suferinţa, mama îi spune o veche poveste din folclorul chinez: un împărat şi-a adunat toţi înţelepţii din împărăţie şi le-a cerut să născocească nişte vorbe care să poată fi rostite în orice împrejurare, fie ea cît de rea. După o îndelungă chibzuinţă, înţelepţii îi dau răspunsul… Au trecut mai bine de douăzeci de ani de cînd Blanca ştie povestea, mama a părăsit-o şi ea, iar vorbele magice, pînă şi asta o să treacă, nu-i par fiicei de mare folos. Rămasă fără sprijin, trebuie să înveţe să-şi îmblînzească durerea. Hotărăşte să petreacă un timp la casa de vacanţă a familiei împreună cu copiii, cîţiva prieteni şi cei doi foşti soţi. În plus, în apropiere ajunge şi amantul. La Cadaqués, sub soarele Mediteranei, Blanca redescoperă anatomia relaţiei complexe şi pasionale pe care a avut-o cu mama sa, dar şi puterea terapeutică a sexului, a iubirii, a prieteniei şi a maternităţii.

Numit Bonjour tristesse al secolului XXI, acest roman al durităţii şi tandreţei, al umorului şi melancoliei a fost declarat de Bookseller cartea Tîrgului de la Frankfurt 2014.

„Un roman dezarmant, palpitînd de senzualitate, dorinţă şi vitalitate… Un amestec ce oscilează permanent între autoficţiune şi roman sentimental.” (Lire)

FRAGMENT

Beau un pahar de vin alb în care se dizolvă trist un cub de gheaţă pe care, hotărât şi fără să mă întrebe, mi l‑a pus simpaticul ospătar când i‑am spus că poate vinul nu e suficient de rece, în timp ce Santi discuta animat cu patronul barului şi‑mi mângâia genunchiul. Un bărbat care nu e amabil cu ospătarii nu e amabil cu nimeni şi în cele din urmă n‑o să fie nici cu tine, îmi spun. Santi îl felicită călduros pentru nişte crochete de ciuperci care cu siguranţă au fost congelate. Se uită la decolteul meu şi zâmbeşte.

— Ţi‑am povestit de teoria mea conform căreia bărbaţii obsedaţi de mâncare sunt aşa pentru că nu şi‑o trag suficient ? îl întreb. Şi că datorită lor supravieţuiesc toate restaurantele de fiţe din oraş ? N‑ai văzut şi tu că aproape mereu sunt pline de cupluri la vârsta a doua ? Bărbaţii, cu ceasuri care costă cât o maşină, vorbesc despre reţeta de crochete, în timp ce femeile se uită în gol cu o faţă scârbită şi plictisită sau numără în gând calorii.

— Dar tu ştii teoria mea conform căreia când îţi vine să te ţii de prostii înseamnă că ai chef să faci prostii ?

— Nu mi‑a trecut niciodată prin cap. Posibil.

Mă cuprinde cu mâinile în jurul coastelor, ca un corset uman, şi strânge până aproape i se ating buricele degetelor.

— Cum e posibil să ai ţâţele alea, când ai un corp aşa de mic ?

— Prietena mea Sofía crede că sânii mari sunt o bătaie de cap şi spune c‑ar trebui să fie ca penisurile : să se umfle atunci când e nevoie, şi‑n restul timpului să stea cuminţi şi la dimensiuni rezonabile. Sâni retractabili.

Începe să râdă.

— Prietenele tale sunt sărite de pe fix. Şi tu la fel.

Îi mai cere un rând ospătarului. Am impresia că am băut cam mult. Aproape că n‑a mai rămas vin în sticlă, deşi cred că atunci când am venit era plină. Santi mă sărută cuprinzându‑mi faţa în amândouă palmele, de parcă aş da să fug. Mai cere nişte crochete de care eu nici nu mă ating şi îi şopteşte ospătarului, cu un aer îngrijorat :

— Uită‑te şi tu, nu mănâncă deloc.

— Mănâncă, femeie, mănâncă !

Ciugulesc o jumătate de crochetă şi mă grăbesc să o spăl cu vin.

— Să ciocnim, spune. Pentru noi !

— Pentru noi !

Preţ de o clipă, ne privim în tăcere.

— Viaţa mea e un căcat. Sunt varză, şopteşte din senin.

— Şi eu la fel, răspund.

Şi izbucnesc în râs – râsul meu de hienă, după cum zice Guillem, care i‑a învăţat pe copii să‑l imite la per­fecţie, râsul meu nervos, după cum zice psihiatrul.

— Cum îţi mai merge la muncă ?

— De trei luni, noi, asociaţii, n‑am mai încasat nimic. Nici un birou de arhitectură din ţara asta nu are de lucru, nu se mai construieşte nici măcar o clădire. Nu ştim ce‑o să fie.

— Ce mizerie !

— În clipa asta, nici dac‑aş vrea, n‑aş putea să mă despart, nu mi‑aş permite o chirie.

O altă dovadă a victoriei categorice în bătălia pentru egalitate între sexe, care a reuşit, mai presus de orice, să‑i facă pe ei să semene din ce în ce mai mult cu noi, şi nu invers. Acum nici bărbaţii nu se mai despart, pentru a nu‑şi pierde statutul, îmi zic cu oarece melancolie.

— Şi nici n‑aş mai putea să mă duc la schi, spune cu candoare.

— Aşa e. Asta chiar ar fi o tragedie.

— Ce zgripţuroaică eşti !

Mă văd cu Santi de peste doi ani. Niciodată n‑am vrut să ştiu ceva despre relaţia pe care o are cu soţia lui, din delicateţe, din respect şi de frică. În general, cred că‑i mai bine să ştii cât mai puţine lucruri despre oameni.

Oricum, mai devreme sau mai târziu ţi se înfăţişează aşa cum sunt, e doar o chestiune de timp şi de cât de bine caşti ochii.

— Mi‑ar fi plăcut să fiu cu tine la înmormântare.

— Mergem ? îl întreb ridicându‑mă în picioare.

Dăm peste un hotel mic şi plăcut, puţin învechit, cu un aer familiar şi vedere spre mare.

— Îţi place ? Crezi că e bine aici ?

— Da. E perfect.

Cere o cameră cu vedere spre mare ca să ne facem siesta, în timp ce începe să‑mi descheie bluza. Recepţionera ne priveşte nepăsătoare şi continuă să tasteze la calculator. Cerem un gin tonic cât aşteptăm să fie gata formalităţile şi ieşim în stradă. Plaja e aproape goală, doar câteva trupuri ici‑colo la soare, urâţite de lumina amiezii, de lipsa de intimitate şi de promiscuitate. Un trup, până şi cel mai stânjenitor, mai bolnav şi mai năruit, poate să fie ceva grandios şi emoţionant, dar o sută de trupuri întinse împreună la soare nu vor fi niciodată. Îmi închei vreo doi nasturi de la cămaşă.

Urcăm în cameră, o încăpere simplă şi curată cu pereţi albi şi două paturi de o persoană pudice, acoperite cu învelitori marmorate, în aceeaşi nuanţă de albastru ca draperiile, şi cu două tablouri cu veliere atârnate dea­supra unui mic birou. Mă apucă râsul.

— Două paturi de o persoană. Vezi ? Răzbunarea recepţionerei pentru spectacolul din hol.

— S‑o ia naiba.

Dar e o cameră cu vedere spre mare şi, de la balcon, marea şi orizontul ne aparţin. Trupurile vilegiaturiştilor, devenite acum nişte furnici, şi‑au recăpătat demnitatea. Santi, arhitect până la capăt, incapabil să lase un spaţiu întocmai cum l‑a găsit dacă are fie şi cea mai mică ocazie să‑l îmbunătăţească, scoate pe balcon unul dintre foto­lii, mă trânteşte pe el şi începe să mă dezbrace. E atâta lumină, că aproape nu‑l văd. Închid ochii şi capul începe să mi se învârtă. Îi deschid şi încerc să mă ancorez în sărutările lui, care îmi urcă încetişor pe picioare, dar sunt foarte ameţită şi nu vreau decât să‑mi aducă un pahar cu apă.

DESPRE AUTOARE

Milena Busquets, născută la Barcelona în 1972, este o scriitoare şi traducătoare spaniolă de succes. Fiică a celebrei editoare Esther Tusquets, a absolvit Lycée Français de Barcelone, apoi a studiat la Institutul de Arheologie din cadrul University College London. A lucrat vreme de mai mulți ani la Editorial Lumen, prestigioasa editură catalană condusă de mama sa. În 2008 a debutat cu romanul Hoy he conocido a alguien, urmat în 2015 de También esto pasará (Pînă şi asta o să treacă), ce avea să se dovedească un fenomen editorial internaţional, fiind deja tradus ori în curs de traducere în peste treizeci de țări.