Creștetul ghețarului (Editura Humanitas, București, 2009) este o carte despre durere și despre catharsis, în care Constanța Buzea devoalează vâslirea prin apele tulburi ale unei căsnicii nefericite, de care s-a putut elibera nu printr-un divorț obișnuit, ci doar prin scris, prin exorcizarea unor demoni latenți, îndărătnici. Terapia spovedaniei în caiete de însemnări, rostuite ulterior într-o carte. Aceasta. Jurnalul unei tinere soții și mame, completat în mod fericit de căutările unei poete de o rară sensibilitate. Este un prim volum de amintiri, reconstituindu-se perioada cuprinsă între anii 1969-1971, cu toate momentele importante: căsătoria cu Adrian Păunescu, nașterea copiilor, Ioana și Andrei, colaborarea la diverse reviste literare, călătoria în SUA, cu o bursă, pregătirea unor cărți de versuri și, implicit, ideea divorțului ca unică soluție de evadare din infernul conjugal…
Între timp, Constanța Buzea s-a mutat departe, într-o lume care se conduce după alte legi. Adrian Păunescu, de asemenea. Divorțați de multă vreme, cât au fost trăitori pe acest pământ, fiecare dintre ei și-a urmat propria cale, mai dreaptă sau mai sinuoasă, mai discretă sau mai zgomotoasă, după cum le-au fost firea, aspirațiile și ambițiile. Proiectul acestor volume autoreferențiale nu am știință să fi fost continuat. Caietele de însemnări ale oricărui scriitor necesită ordonare, epurare și reconfigurare, cu alte cuvinte o întreprindere laborioasă și dureroasă, greu de asumat de către urmași.
Este adevărat, literatura română contemporană nu duce lipsă de jurnale, memorii, antimemorii, în general texte autoscopice, „de graniță”, extrem de ofertante. Efortul scriitorilor noștri e aproape obsedant, prin recurență, în acest sens. Conștientă de fragilitatea unei astfel de scrieri, Constanța Buzea trebuie să fi întreprins acest demers în urma unui serios examen interior. Căci orice jurnal intim e suspectat, din start, de „aranjare”, de cosmetizarea inerentă la care recurge posesorul lui atunci când hotărăște să-l scoată în lume. E un gest sinonim cu ridicarea vălului unei mirese pe care mirele și nuntașii se pregătesc s-o vadă pentru prima oară. Căci vălul poate proteja chipul unui monstru sau al unei fecioare…
În noiembrie 1969, conștientă de statutul ei triplu (soție, mamă și scriitoare), Constanța Buzea nota următoarele:

„Îmi controlez imaginea în oglindă. Sunt palidă, cu semnele dezamăgirii de mine în primul rând. Tristețea mea se cronicizează, mâhnirea mea dă semne că nu se va dizolva cu nimic, niciodată. O voi trece printre bunurile mele de preț, dobândite, printre foloasele experienței prin care trec. Am doi copii și trei cărți, un nume bun, cred eu – orgolioasă -, un punct – de plecare sigur – și de recuperare, dacă voi începe să lucrez. Tot binele îmi stă blocat între acoladele unei căsnicii nepotrivite, ce lasă urme în psihicul meu, în poezia mea. Rămâne de trăit și de văzut ce și cum va fi. Sângerez în orgoliul meu, surghiunită în acest rai crepuscular. Mă plâng neauzit și mă consolez scriind printre atâtea făpturi, îndurând aceeași soartă pe pământ, singure cu iluziile lor…”

„Consolarea” prin scris pare, așadar, unica salvare a unei femei tinere și a unei poete care se vede „exilată” în propria familie, silită să se confrunte cu o din ce în ce mai sufocantă nefericire. Scrisul este, în acest caz, deopotrivă refugiu și recuperare a identității pierdute, recunoaștere a ființei și a harului trădat uneori prin renunțare, prin abandon. Prin cădere, prin sângerarea zilnică a sinelui.
N-am știință dacă scriitoarea și-a revizuit jurnalul înainte de publicare. Poate, cine știe, revizuirea a constat în eliminarea anumitor pasaje, din rațiuni intime; în rest, notațiile diaristice au încărcătura trăitului, a anilor de nemeritat prizonierat. Cititorul relativ tânăr se va fi întrebând cum a fost primită, în 2009, la vremea publicării ei, această carte de către aceia care le-au stat în preajmă, de copiii lor, de ei înșiși, chiar dacă destui ani îi separau deja de momentul divorțului. Mărturisesc, eu m-am simțit tulburată de nefericirea Constanței Buzea, de încercările ei repetate fie de a accepta conul de umbră și de a-i lăsa vulcanicului ei soț destul spațiu pentru afirmare, fie de a-și croi propriul drum. Aduc în atenție problema receptării acestui tip de demers doar pentru a sublinia, fie și dintr-o solidaritate feminină pe care mi-o asum, curajul unei scriitoare de a-și sublima nefericirea prin exorcizarea demonilor celuilalt și a celor ce se zvârcoleau în ea însăși. Căci această carte este luminoasă tocmai prin fecunditatea durerii. Durerea că ai ales greșit, durerea de a recunoaște că efemera iubire a începuturilor nu te protejează ulterior de suferință și deziluzie.
Frumusețea jurnalului Constanței Buzea transpare mai ales din notațiile despre starea de grație a maternității, despre travaliul nașterii, despre jocurile lingvistice proprii copilului mic. Sunt pagini mirabile, balsamice chiar, egalate poate doar de poezia imaginilor din cartea Ioanei Nicolae, Cerul din burtă. Delicatețe, sensibilitate, interioritate, angelism. Aceste pagini, precum și reușitele decupaje lirice sunt o contrapondere inspirată la apăsătoarea dramă conjugală a celor în care se reconstituie mariajul în perpetuă și de nevindecat erodare.
Aproape jumătate din acest prim volum reface experiența călătoriei familiei Păunescu în State, cu o bursă de șase luni. Fascinația occidentală este redată în doze raționale, oneste, fără exagerări patriotarde, dar și fără excesele comparatiste ale scriitorului estic, așa cum se întâmplă în destule alte cazuri. Emoționantă este întâlnirea celor doi poeți tineri cu Christinel și Mircea Eliade, care-i găzduiesc un timp la Chicago, depănând amintiri, gătind mâncăruri tradiționale românești și pregătind un interviu publicat ulterior, în țară, de Adrian Păunescu.
Acolo, în casa scriitorului, Constanța Buzea citește nuvela fantastică LA ȚIGĂNCI, discută cu Eliade pe marginea textului, precum și despre receptarea acestuia în România. Sunt pagini dense, cu diverse însemnări despre simbolurile mitologice via Eliade, despre tehnicile yoga, citate notate febril de tânăra poetă aflată în tranzit, în urma confesiunilor la ceas de taină. Toate se întrețes în structura acestei cărți realmente reușită în demersul ei reconstitutiv.
Bucuria renaște din despovărare, din dezvrăjire treptată, asumată. Constanța Buzea își regăsește sinele, topindu-și trecătoarele neîmpliniri în vers, apoi în șiragul de mărgele al cărților care o recomandă.

Când vine clipa de cumpănă
Înainte de a coborî pe pământ,
Acolo unde curg fragmentar
Iubirile neîmplinite,

Frica de necunoscut, micile lașități,
Eroarea de sine
A satisfacției și a descoperirii,
Unde puținul bine care-ar fi putut să fie sus
Despică o gură colosală și urlă,
Unde răul de care m-am temut face măști ridicole de sfială
Când frica de moarte s-a rezolvat în sfârșit,
Cel mai greu este sufletul celui fericit…
(Arhivă lirică 1971)

crestetul-ghetarului-jurnal-1969-1971_1_fullsizeConstanța Buzea, Creștetul ghețarului
Editura: Humanitas
Anul apariției: 2009
Nr. de pagini: 280
ISBN: 978-973-50-2550-2

Cartea o puteți cumpăra de aici.

Sursa foto: adevarul.ro

Share.

About Author

Avatar photo

Îmi place să citesc de când mă știu. Să stau în proximitatea cărților și a oamenilor care le scriu a devenit, în timp, un modus vivendi. Propriile mele texte sunt, în chip natural, însoțitoarele cărților citite. Le netezesc drumul spre ceilalți. Pledez pentru călătoria lor. Pentru frumusețea lor - corpuri de semne și sonuri, într-o lume excesiv materială. Nu pot opri altfel tăvălugul timpului sau vânătoarea de afară. Nu pot opune altceva glisajului valoric de astăzi. Între învelitorile cărții, timpul și spațiul se deschid altfel, într-o buclă generoasă. Balsamică...

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura