„Pe patul de moarte” – William Faulkner

„Ca să te naști e nevoie de doi, de murit, mori singur. Așa va să piară lumea.”

Am început de câteva ori să scriu despre această capodoperă a lui Faulkner și tot de atâtea ori am șters ceea ce scrisesem. Ceea ce am scris nu poate reda impresiile pe care mi le-a lăsat „As I lay dying” – un titlu genial al unui roman pe măsură, construit într-o manieră inedită, aceea a vocilor ce se împletesc și-și pasează una alteia firul poveștii. Și povestea pe care o spun aceste voci pare a fi aceea a lui Addie Bundren, cea în jurul căreia par a se concentra toate forțele, femeia care cu limbă de moarte cere să fie înmormântată în orașul în care s-a născut și toată familia sa se mobilizează pentru a-i împlini această ultimă dorință. Însă ar fi prea simplu și prea puțin dacă romanul s-ar rezuma la atât. „Pe patul de moarte” surprinde mai mult decât eforturile unei familii de a îndeplini, în pofida obstacolelor, dorința mamei și soției muribunde, al cărei nume are în el ceva straniu și trist totodată. Din vocile acestea cu un limbaj aparent simplu, incult și deformat se desprinde imaginea unei lumi, a universului care pe Faulkner l-a fascinat într-atât încât a căutat să-l imortalizeze în paginile pe care le-a scris. Și această lume e populată cu personaje de condiție modestă, ignorante în felul lor, neșcolite, dar cu o înțelepciune nativă ce izvorăște din simplitatea cu care percep ce se petrece în jurul lor.

Dramele personale sunt însă la fel de complexe precum cele din lumea cizelată. Fiecare personaj povestește trecând întâmplările prin filtrul propriu, un filtru influențat de propriul destin și propria condiție. Anse, soțul lui Addie, se încăpățânează să respecte dorința femeii pe care, în felul său necioplit și limitat, a iubit-o. Veghează de la oarece distanță ultimele zile ale acesteia, urmărit de privirea ei mută, dar necruțătoare, străpuns parcă de ea. Cash, unul dintre fii, meșterește sârguincios cutia de lemn ce-i va servi mamei drept sicriu, comunicând tot prin priviri cu aceasta prin fereastra ce dă în curte.

„Aproape se crăpa de ziuă când am bătut ultimu cui și-am dus-o-n casă, unde ea zăcea, întinsă pe pat, cu fereastra deschisă și ploaia o stropea din nou.” (pag.94) – monologul vecinului Tull

Trebuie spus că la început, Addie este încă în viață, chiar dacă în agonie, supraveghind pregătirile pentru propria înmormântare, ceea ce face ca atmosfera să capete accente tulburătoare, tragice chiar, fie ca ne gândim la perspectiva sa, fie că ne gândim la cele ale celorlalte personaje. Darl este fiul stigmatizat, cel care e altfel decât ceilalți, ușor retardat, dar nu într-atât de mult pe cât era Benjy din Zgomotul și furia. Mai aproape de Benjy ar putea fi micul Vardaman, dar în cazul lui disfuncționalitățile în limbaj și în gândire pot fi puse și pe seama vârstei.

„Felinarul e pus pe-un butuc. Ruginit, năclăit și grăsos, cu sticla plesnită, mult afumată într-o parte, își seamănă lumina puțină și apăsătoare peste capră și peste pământul din jur.” (pag.95) – monologul lui Darl

Dewey Dell este singura fiică a lui Addie și a lui Anse, ea stă la căpătâiul mamei și-i face vânt în încercarea de a-i îmbunătăți și îndulci ultimele clipe, dar nici ea nu pare a fi lipsită de tare. Taina ei, ambiguu sugerată la început, se dezvăluie cititorului treptat, pe măsură ce firul poveștii înaintează. Fiul special, cu un nume special – Jewel, se bucură de un statut privilegiat în ochii mamei dar și în ochii celorlalți. Mult mai târziu în decursul poveștii ni se lămuresc amănuntele ce-l fac pe Jewel aparte. Rod al păcatului, văzut de Addie ca o ispășire a rătăcirii inimii ei, Jewel este cel mai bizar dintre toți, având porniri de neînțeles, extrem de impulsiv. Vocea lui intervine o singură dată, pe la începutul romanului, deși prezența sa se resimte apăsătoare de-a lungul întregii povești.

„D-aia fin’ că șade-acolo, drept sub geam și ciocăne și hârjâie la scârba aia de ladă. Acolea, unde ea tre’ să-l vază. Unde fiece strop de aer de-l trage-i plin de bocănit și hârjâit, unde ea poa’ să-l vază cum zice: Uite-o. Uite ce faină ți-o fac. I-am zis să se care-n altă parte. I-am zis, ce Dumnezeu, vrei s-o vezi în ladă. (pag.55-56) – monologul lui Jewel

O voce aparte este cea a lui Addie însăși, o voce ce răsună de dincolo de moarte (nu spun de dincolo de mormânt, căci, la momentul intervenției sale, ea nu a coborât încă în pământul tolerant și rece) și vine să aducă o notă miraculoasă întregii povestiri, altfel puternic realistă, dar și să aducă mai multă lumină asupra ființei sale și a simțămintelor ei, precum și asupra celorlalte personaje. Perspectiva sa pare de-a dreptul necesară.

„Când s-a născut, am știut că maternitatea a fost inventată de cineva căruia îi trebuia un cuvânt pentru asta. Am înțeles că frica a fost inventată de cineva căruia niciodată nu-i fusese frică; mândria, de cel care nu avusese niciodată mândrie. Am înțeles că nu din cauză că aveau nasurile murdare, ci pentru că trebuia ca noi să ne folosim unul de altul cu ajutorul cuvintelor, ca păianjenii atârnați cu gura de-o grindă, legănându-se și răsucindu-se și niciodată atingând pământul, și că numai prin lovituri de nuia putuse sângele meu și sângele lor să curgă într-un singur șuvoi.” (pag.158) – monologul lui Addie

Sunt suficiente aceste scurte extrase pentru a vă face o idee despre savoarea deosebită a acestei cărți, frazele lui Faulkner îmbină simplitatea cu migala, altfel spus se folosește de un limbaj mai degrabă țărănesc, necioplit, pentru a enunța idei pătrunzătoare. „Pe patul de moarte” este de o uimitoare profunzime, un roman fascinant care vorbește deopotrivă despre viață și despre moarte, căci, nu-i așa, nu poate exista una fără cealaltă. Deși tema este sumbră, culorile și scenele sunt vii, puternice, totul este atât de bine construit, fiecare detaliu se constituie într-o piesă a acestui puzzle halucinant, adesea răscolitor. E dificil să identifici scheletul, poți identifica mai lesne măiestria autorului, la fiecare cuvânt. Și cu fiecare pagină întoarsă, admirația crește, decojești ușor-ușor foile în care este învelită sămânța geniului și te înclini. Faulkner era tânăr când a plăsmuit acest roman care, alături de „Zgomotul și furia”, pledează în favoarea grandorii scriitorului american. Uimitor este și faptul că el nu era vreun erudit, nu a avut studii înalte, și totuși a reușit să dea viață unor asemenea splendori literare. A pus practic în paginile romanelor sale viața brută, așa cum este ea, fără șlefuiri evidente, de aceea eroii săi se disting prin faptul că li se simte aluatul din care sunt plămădiți, nu sunt trecuți prin școala bunelor maniere, par mai degrabă surprinși tăvălindu-se în noroiul cotidian, ce este legat indisolubil de destinul lor.

Pe patul de moarte – William Faulkner