Când Coelho întâlneşte o femeie fatală…

Prin anul 2000 s-a descoperit că partea superioară a rămăşiţelor lui Mata Hari („Ochiul Zilei”, în nu mai ştiu ce limbă extrem orientală, posibil malayeza), capul, rămas în păstrare la Muzeul de Anatomie, pe Rue des Saints-Pères, din Paris, dispăruse… Fusese furat sau aruncat la groapa de gunoi a istoriei. Despre corp nu se mai ştia nimic probabil încă din anul 1917, anul execuţiei seducătoarei…

Descăpăţânarea era, se pare, un obicei al timpului… Explică scriitorul.

Cu această descăpăţânare ar fi trebuit să se deschidă cartea, într-un fel tăierea de cap fiind cea de-a treia execuţie, cu prima, care sfârşea printr-un glonţ tras în cap (în fapt a doua execuţie: „glonţul i-a străbătut creierul”), după ce fusese deja ciuruită de către plutonul alcătuit din doisprezece soldaţi, începând la propriu, relatându-se „compoziţia” a doi corespondenţi, Anton Fisherman şi Henry Wales, care transmiteau pentru „International News Service”, din Paris, la 15 octombrie 1917…

Iată ce greu scapă uneori părţi din omenire de alte părţi ale ei, devenite indezirabile…

Probabil nu (numai) asta a vrut să arate Paulo Coelho când a scris cea mai nouă carte a sa! Dar amănuntele de mai sus ne pot îndruma oarecum: poate scriitorul a vrut să fie un avocat mai bun, decât cel real şi care apare şi în carte, ca o altă voce distinctă, partea a treia fiind o transcriere a unei posibile scrisori a acestuia în care sunt trecute toate remuşcările avocatului îndrăgostit, „stimatul domn Édouard Clunet”. Îndrăgostit de Mata Hari, evident, chiar dacă domnia sa, avocatul, are o vârstă: este născut în 1845, fiul său este medic şi moare de tifos exantematic în România anului 1917, ca să facem şi o trimitere neaşteptată!

Remuşcările, dar şi foarte multe explicaţii, care întregesc primele două părţi unde vocea este cea a presupusei „spioane”, care poate a avut ceva talent de dansatoare şi de seducătoare, dar har de „spioancă” nu! Desigur, nu a avut talent nici de scriitoare, ceea ce Paulo Coelho surprinde foarte bine!

Dar de Coelho nu trebuie să te apropii cu prejudecăţi! Mai ales de un Coelho care încearcă să o „interpreteze” pe Margaretha Geertruida (Griet) Zelle, căsătorită MacLeod, alias Mata Hari! Explicaţia scriitorului din „Nota autorului”, spre final de carte, este aceasta:

„Deşi toate faptele din această carte au avut loc, am fost nevoit să inventez unele dialoguri, să îmbin anumite scene, să schimb ordinea câtorva evenimente şi să elimin tot ceea ce am considerat irelevant pentru firul poveştii. Această carte nu îşi propune să fie biografia Margarethei Zelle.” (p.197)

ŞI Coelho reuşeşte să nu fie biograf, dar mai ales reuşeşte să fie un avocat mai bun! Tot ceea ce ni se părea că ştim despre Mata Hari este spulberat! Dramele din viaţa ei, care nu încep numai cu încercarea de otrăvire a întregii familii MacLeod, din Indonezia, în urma căreia băieţelul lor, de doar trei ani, moare, sau cu violarea elevei Margaretha de către directorul şcolii (orori care îţi pot împietri sufletul, de unde puterea, mai apoi, să mai dansezi atât de bine, atât de erotic, încât să te transformi într-o legendă vie?), sunt aproape telegrafic tratate, cu sângele rece ale lui… poate posibil visat alt Truman Capote.

Una dintre ultimele fotografii ale femeii, (probabil cea din zilele în care a fost arestată) femeie care a fost fatală în primul rând pentru ea însăşi, m-a trimis cu gândul la Marguerite Duras! Poate o scriitoare precum Marguerite Duras, sau în stilul ei dacă ar scrie cineva, poate şi Coelho, ne-ar apropia mai mult de o anumită… posibilă expresie a femeii care a rămas, iată, în istorie, ca o victimă a nebuniei de care este cuprinsă omenirea când are loc un război!

Cert este că, după toate necazurile mai sus amintite, Margaretha a fost un om puternic, a avut puterea să înceapă, practic, o nouă viaţă, din momentul în care a sosit la Paris… Coelho încearcă să sublinieze şi să sugereze că, de fapt, Mata Hari a fost victima mentalităţilor, că ea a încercat să fie liberă, să iubească, dar nu prea a avut pe cine (deşi apare şi un ofiţer rus pe-acolo!), că a crezut că poate manipula numeroşii bărbaţi cu care a avut de-a face, mulţi dintre ei din sferele Puterii (episodul cu Picasso şi Modigliani pare a fi inventat, dar cu siguranţă a avut contacte cu lumea artistică, iar eroina zice la p.94: „Pentru mine, iubirea şi puterea însemnau acelaşi lucru”, într-un paragraf unde se exprimă şi siguranţa că nu va cunoaşte adevărata iubire în această lume), iar când demonii Puterii te ating, totul devine incontrolabil, poţi deveni repede victimă a furiei Zeilor! Într-o lume care încă îl ura pe Dreyfus, după cum se sugerează, cât de uşor puteai să începi să urăşti, cu manipulare din partea presei oficiale, o femeie, străină şi ea, o femeie care, poate, nu a răspuns avansurilor cui trebuia? Şi culmea păcatului, o femeie care începea să nu mai fie la fel (de natural) de frumoasă!

Poate mă repet: Coelho mai mult schiţează aici o posibilă altă carte, în care se va vorbi mai mult despre arta dansului (oriental, cel din Indonezia, în special: „Contrar spuselor criticilor, care nu au reuşit niciodată să mă înţeleagă, atunci când mă aflam pe scenă, uitam pur şi simplu de femeia care eram şi mă ofeream cu totul lui Dumnezeu. De aceea mă puteam dezbrăca cu atâta uşurinţă. Pentru că eu, în acel moment, nu însemnam nimic; nici măcar corpul meu; existau doar mişcările mele care se armonizau cu universul.”, p.67), despre frumuseţe, despre enigmele sufletului feminin (o altă scenă cheie este aceea în care o femeie se sinucide, la o petrecere, provocând-o, cu stropi de sânge, pe eroină să se hotărască să se întoarcă în Europa: „Eu fusesem botezată cu sângele soţiei lui Andreas şi, prin botezul acesta, eram liberă pentru totdeauna, deşi nici el (n.n. soţul, probabil, de care „se va despărţi”, după şapte ani de căsnicie), nici eu nu ştiam până unde putea ajunge această libertate.”, p.46; La pagina 112: „Asta am căutat dintotdeauna: libertatea. N-am căutat iubirea, deşi aceasta a venit şi a plecat…”), despre dragoste ( Sunt celebre aforismele quasi-coelhoniene, de genul „Numai dragostea poate să dea un sens acolo unde nu există niciunul.”, p.44; dar mai apare câte un personaj avocat al diavolului, precum Madame Guimet, care o sfătuieşte să nu se îndrăgostească vreodată, p.72, la aceeaşi pagină concluzionându-se: „Iubirea ne omoară dintr-odată, fără să lase nici o dovadă a crimei.”), despre cele două feţe ale lumii (deşi citatul sună aşa, amintind, ceva mai jos, de o altă scenă-cheie, cea în care mama îi dăruieşte Margarethei nişte seminţe de floarea soarelui: „Toate pe lumea asta au două feţe.”), despre răni şi lacrimi, despre o lume care ridica Turnul Eiffel, dar care încă nu ştia dacă „monstruozitatea” aceea va fi păstrată sau nu ( după inaugurare, se stabilise ca turnul să fie demolat după 20 de ani!), o lume care începea să cunoască la scară largă Bunăstarea, dar peste care a venit ca o apocalipsă Războiul în care Mata Hari avea să fie un (fel de) spion-bufon…

Coelho, documentându-se cât se poate de serios, demonstrează că un spion adevărat n-ar fi făcut niciodată tot „circul” pe care l-a făcut Mata Hari… care a păcătuit totuşi crezând că poate duce de nas serviciile secrete, care au şi ele… „armonia” lor „absolută”: „păcatul adevărat nu înseamnă ceea ce am fost noi învăţaţi; păcat este faptul că trăim departe de armonia absolută. E mai puternică decât toate adevărurile şi minciunile pe care le spunem zi de zi. (…) Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, a fost creat de noi atunci când am încercat să transformăm ceva absolut în ceva relativ. Am renunţat să privim întregul şi am început să vedem doar o parte; şi partea aceea vine încărcată de vină, reguli, cei buni luptă împotriva celor răi, crezând fiecare că are dreptate.” (pp. 118-119)

Paulo Coehlo nu a vrut puţin (Modigliani o sfătuieşte pe Mata Hari: „Îmbunătăţiţi-vă dansul, pregătiţi-vă mult şi alegeţi-vă un ţel foarte înalt, greu de atins. Fiindcă asta e misiunea artistului: să-şi depăşească propriile limite. Un artist care vrea puţin şi reuşeşte să obţină puţinul acela e un artist ratat.”, p.79), a reuşit să ridice pierdutul cap al eroinei dintru uitare, să-i privească ochii sau ce-a mai rămas din ei şi să se întrebe: a fi sau a nu fi literatură, este aceasta o întrebare?

Cartea sa poate fi un răspuns, ca şi pietrele pe care le aruncă eroina în apă, pe o plajă din Normandia, într-una dintre cele mai frumoase şi convingătoare scene: „Pietrele dispăreau sub apă, căzând poate unele lângă altele şi reconstruind-o pe Margaretha Zelle. Dar eu nu voiam să redevin ea, fiinţa care o privise în ochi pe soţia lui Andreas (n.n. cea care s-a sinucis în faţa ei) şi înţelesese totul. Aceasta îmi spusese, fără să se folosească de cuvinte, că vieţile noastre sunt planificate până la cel mai mic detaliu: ne naştem, studiem, mergem la universitate în căutarea unui soţ, ne căsătorim, chiar cu cel mai rău om din lume, doar ca să nu se spună că nu vrea nimeni, avem copii, îmbătrânim, ne petrecem restul zilelor stând pe un scaun pe trotuar ca să vedem cine trece, pretinzând că ştim totul despre viaţă, dar fără să putem amuţi vocea inimii care şopteşte: «Ai fi putut să faci altceva»” (p.89)

Necăutând „fericirea”, „personajul Mata Hari” ( după cum se vede la p.140), ci doar „viaţa adevărată” (dar tânjind după chipul iubirii, după cum se vede când se apelează la mitul lui Psyche, p.182, pe care, în ultimă instanţă, a trădat-o, pierzându-şi credinţa în ea, p.184), Mata Hari a găsit-o ( pe ea, „viaţa adevărată”, „cu momentele ei de frumuseţe, care nu se poate exprima în cuvinte, şi de tristeţe profundă, cu loialităţile şi trădările ei, cu temerile şi clipele ei de pace”), dar a uitat, poate, că viaţa adevărată are şi moarte adevărată, şi umilinţă, şi defăimare ori invidie. Dar, se pare, şi o anumită împăcare cu sine:

„Aşa a fost viaţa mea; eu sunt privighetoarea care a dăruit totul, chiar dacă asta a costat-o viaţa.” (p.147)

Finalul e mai mult decât clar: dovezile folosite în proces pentru a-i dovedi vinovăţia „n-ar fi fost de-ajuns nici cât să pedepseşti o pisică.” Dar când se vrea a se găsi o pisică ispăşitoare, şobolanii pot fi foarte inventivi şi foarte insistenţi!

Paulo Coelho – Spioana