Facebook-ul, acest caleidoscop năucitor de ştiri nemestecate, îmi mai livrează, spre bucuria mea, şi informaţii utile şi interesante, care altfel mi-ar rămâne, poate, străine şi inaccesibile. Aşa am aflat, de pildă, despre George Banu, un maestru al studiilor de teatrologie şi singurul îndrumător român de doctorate la prestigioasa Universitate franceză Sorbonne Nouvelle din Paris. Tot pe Facebook am văzut şi fotografia, însoţită de un teaser seducător, a cărţilor sale publicate la Editura NEMIRA, anume Parisul personal. Autobiografie urbană şi Parisul personal, cartea cu daruri. Cărţi foarte frumoase, editate pe hârtie de lux, cu coperţi cartonate, foarte atrăgătoare, şi cu fotografii minunate, ce aparţin Mihaelei Marin, fotograf al artelor spectacolului şi care acompaniază vizual muzica amintirilor. Cu alte cuvinte, cărţi care te invită să le iubeşti, chiar înainte de a le descoperi miezul, aşa zisele cărţi-obiect, pe care să le dăruieşti sau să le tezaurizezi.
Le-am cumpărat încă de astă-vară, cu bucuria unui copil care primeşte cadoul mult dorit, dar de citit m-am apucat abia acum, când zilele şi-au pierdut vigoarea şi nopţile şi-au împlinit forţele, şi doar de prima carte, Parisul personal. Autobiografie urbană. Dacă iniţial m-am simţit un pic descumpănită de stilul uşor desuet şi aparent simplu al scriiturii, pe măsură ce am avansat cu lectura şi am început să mă familiarizez cu universul arhitectural şi uman circumscris teatrului, pe care autorul îl stăpâneşte aşa de bine şi despre care a scris nenumărate eseuri publicate în colecţia Le Temps du theatre de la Editura Actes-Sud, percepţia mi s-a schimbat pe nesimţite. Exact stilul lipsit de exagerare, discret, reflexiv şi scenografic m-a cucerit total şi ireversibil. Am început să citesc capitolele cu parcimonie, încercând să trag de cuvinte şi imagini cât mai mult cu putinţă, pentru a-mi potrivi paşii cu ritmul netulburat şi mnemonic al lui George Banu şi a putea pătrunde, subtil, în atmosfera aproape senzorială a Parisului personal.
Probabil că mulţi dintre noi şi-au închipuit Parisul încă din timpul anilor în care puteam doar să-l visăm de după „cortina de fier” sau au fost vrăjiţi, iremediabil, de acest oraş al luminilor, atunci când au călcat pentru prima oară în Place de la Concorde sau pe bulevardele cu imobile somptuoase ce se intersectează, concentric, sub cel mai faimos Arc de Triumf din lume. Cel puţin eu aşa am făcut. De aceea, Parisul personal al lui George Banu, în care a păşit pentru prima dată în ultima zi a anului 1973, este, prin proiecţie afectivă, Parisul personal al nostru, al meu.
„La Paris am ajuns, un străin, acum patruzeci de ani, dar azi mă recunosc în teritoriul pe care, cu timpul, mi l-am construit. În Parisul public, mi-am desenat un Paris personal. El e consecinţa unei vieţi dominate constant de dorinţa de a nu refuza oraşul în care intram, ci de a-i deveni un locuitor familiar. Acest Paris personal nu are nimic turistic, precipitat, el s-a constituit de-a lungul anilor: spaţiul concentrează timpul! Şi, dacă l-aş părăsi, la revenire, sunt sigur, aş resimţi aceeaşi emoţie a apartenenţei care m-a fascinat în Bucureştiul regăsit.”
Locurile se suprapun, însă traiectoria este clar diferită. Parisul lui George Banu, care îl absoarbe prin osmoză, este unul jalonat de teatre, de locuri secrete, de pieţe, cafenele şi pasaje ascunse, dar mai ales de amintiri despre oameni – repere, care îl însufleţesc. Unul este Parisul turistic, spectaculos, fără îndoială, dar cumva uşor accesibil şi lipsit de autenticitate, şi altul este Parisul întânirilor şi al prieteniilor, Parisul lui Cioran, vecinul vremelnic al autorului, al lui Peter Brook şi al teatrului său de suflet – Teatrul Bouffes du Nord, Parisul lui Grotowski, prietenul care s-a amuzat, cu simpatie, de „faţa ascunsă” a „celuilalt Cioran”, acel Cioran nostalgic şi iubitor de ţară, precum şi al altor personaje care i-au populat lui George Banu existenţa de peste 40 de ani, suspendată între Parisul devenit identitar şi Bucureştiul de care îl leagă un dor nestăvilit.
„Alianţa între realitatea urbană şi selecţia biografică, aceasta-i logodna ale cărei consecinţe le înregistrează Parisul personal, care se prezintă nu anonim şi neutru, ci ca o asumată autobiografie urbană. Oraşul îmi preexista, dar eu l-am organizat pe al meu. Şi în el mă recunosc. Un oraş în mijlocul oraşului. Consecinţă a unei experienţe cu o longevitate particulară, a unei apartenenţe progresiv constituite, a unui apetit de integrare. Nu absolută, ci puţin neîmplinită, pentru a rămâne astfel dublu: un român la Paris!”
Mi-a plăcut ce a scris, undeva pe internet, Carmen Muşat, într-un articol numit Ciclurile regăsirilor afective:
“Între memorie şi uitare, între iubire şi neiubire, între aici şi acolo, acum şi atunci, George Banu se mişcă necontenit, cu naturaleţea celui care a ales să-şi aşeze viaţa sub semnul unui permanent entre-deux, definitoriu pentru condiţia sa existenţială şi pentru traseul său profesional, deopotrivă.”
Ce mai poţi spune despre o carte pe care o citeşti cu sufletul şi nu cu mintea? Nimic, deoarece cuvintele ei alunecă firesc, precum sângele care ne ţine în viaţă.
Vă spun din start că această pseudo-cronică are o singură calitate – e scrisă din pasiune pentru această carte, şi o singură menire, anume de a ţine locul unei invitaţii la lectură şi a unei recomandări calde pentru cei care îşi poartă nostalgia ca pe un buchet de violete într-o zi de iarnă rece şi posomorâtă.
Sursa foto: yorick.ro
Editura NEMIRA;
Anul apariţiei: 2013;
Nr. pagini: 144;
ISBN: 978-606-579-720-8.
