La început, ți se pare că povestea își caută drumul. Nu înțelegi bine de ce ești prins, ca cititor, între fragmente de viață care au în prim-plan adolescenți îndrăgostiți, fiecare de altcineva, într-o lume încăpătoare și totuși restrânsă. Ulterior, toate aceste fracturi capătă un sens în povestea Orei, un personaj de mare complexitate psihologică – ea merge, pentru iubirea ei, Până la capătul pământului.

Toată lumea se cunoaște cu toată lumea. O iubire nu poate fi tăinuită, deși e ca o rană, fiindcă e neîmpărtășită. Personajele intră într-un lanţ al iubirilor niciodată desăvârşite, cum sunt frecvent primele iubiri. Adolescenții încep să-și scrie, acoperind în felul acesta tot felul de distanțe instalate între ei. Își vor păstra obiceiul de a scrie și mai târziu, ca adulți, așa că se poate spune că scrisul însuși, ca formă a memoriei personale și colective, este o temă centrală în romanul lui David Grossman:

,,În timp ce îi scria aceste cuvinte, şi-a dat seama încetul cu încetul că toate lucrurile care până atunci i se păruseră neclare şi împovărătoare deveneau mai simple dacă erau trecute pe hârtie. Descoperea cu surprindere că putea să se exprime foarte limpede şi concis – avusese mereu convingerea că cel mai bine se descurca în postura de cititoare a celor mai buni scriitori –, apoi a început să-şi dorească să scrie, să aibă nevoie de scris, şi, în egală măsură, să vrea ca el să o citească şi să-i spună din ce în ce mai multe despre ceea ce vedea înăuntrul ei.

Odată Avram i-a scris „Eşti prima mea iubire“.

A fost ca năucă timp de două săptămâni. În cele din urmă, i-a răspuns că nu este pregătită să vorbească despre iubire. Simţea că amândoi sunt încă mult prea tineri şi imaturi şi că ar vrea să mai aştepte câţiva ani înainte de a vorbi despre chestiuni legate de dragoste. El i-a spus că acum, după ce îi scrisese totul explicit şi după ce îi mărturisise şi lui Ilan, era sigur că şi el o iubeşte, prin urmareea era cea care trebuia să ia o decizie. Odată cu scrisoarea i-a trimis chiar şi un plic timbrat, pe care să-l folosească pentru a-i da un răspuns. Ora l-a rugat vehement să nu mai vorbească despre dragostea lui pentru ea, fiindcă în felul acesta nu făcea decât să stârnească nelinişte şi să târască tot felul de sentimente nesănătoase în relaţia lor frumoasă şi inocentă.

El îi răspunsese astfel: „1. După părerea mea, dragostea este cel mai sănătos, dulce şi pur sentiment din câte există şi 2. Nu mai pot să nu vorbesc despre dragostea mea pentru tine, dragostea mea pentru tine, dragostea mea pentru tine…“ Acoperise o pagină întreagă cu aceste cuvinte.”

Scrisorile sunt păstrate în cutii de pantofi. Vor fi scoase de acolo, pe rând, și recitite. Așa îți dai seama că situația nu se schimbă cu timpul, fiecare iubeşte pe cineva care, la rândul său, iubeşte, fără speranţă, pe altcineva: Ora îl iubeşte pe Ilan, dar este iubită de Avram, la rândul său, iubit de altă femeie.

Fără îndoială, această carte este atât de complexă ca temă, cu atât de multe personaje bine conturate şi multe tablouri sociale din realitatea recognoscibilă, încât se puteau naşte din aceeaşi materie alte câteva romane. Prietenia pierdută şi regăsită devine o complicată poveste de dragoste în care apare și un copil, Ofer, care nu va şti niciodată că tatăl său este Avram, nu Ilan. La fel de interesantă este relaţia dintre fraţi, acasă, unde în dispută este afecțiunea părinților, mai ales a mamei. În fine, romanul este și o cronică a frontului dintre Israel și Palestina, cu toate atrocitățile specifice – serviciul militar, echivalent cu mersul pe front, experienţa traumatizantă a prizonieratului, centrele de recuperare posttraumatică, comunitățile multietnice etc.

Mamele de soldați – cine sunt ele și ce fac, când nu-și văd, din întâmplare, la știri, băieții, aflați în cine știe ce zonă de conflict. Ora este o astfel de mamă. Ora, a cărei istorie sentimentală o știm din prima parte, Ora, cea îndrăgostită de Ilan, dar iubită de Avram. Ora, mama lui Ofer.

Ora porneşte într-o călătorie oarbă, cu credinţa că, atâta timp cât nu va avea ştiri despre Ofer, fiul său va rămâne în viaţă. Nimeni nu-i va putea aduce, la uşă, vestea că fiul ei a fost ucis pe câmpul de luptă. În această călătorie este însoţită de Avram, tatăl adevărat al lui Ofer (un secret bine ţinut), prietenul ei şi al lui Ilan (soţul), din adolescenţă. Cei doi nu s-au văzut de mulţi ani, iar Ora îi povesteşte necontenit (când nu povesteşte, scrie) lui Avram despre Ofer şi Adam, băieţii ei, despre familia lor, despre Ilan. Ora îi dă lui Avram un rucsac – hainele lui Ofer, fiul al cărui chip nu-l cunoaşte, sunt acolo, le va purta în această călătorie şi Ofer e mereu cu ei, pentru că vorbesc permanent despre el, ca să-l ţină în viaţă:

,,Dar acum îl simţea, îl simţea pe Ofer aşa cum îl simţise în ziua aceea, în lift, îngrozit, înnebunit de frică, ceva se închidea peste el făcându-l prizonier, şi nu avea destul aer, iar Ora a sărit direct în picioare şi a mers către Avram, haide, a zis ea, hai să mergem, iar Avram nu înţelegea, tocmai se aşezaseră, însă nu a întrebat nimic, mai bine că nu a făcut-o, mult mai bine, ce-ar fi putut ea să-i răspundă?…”

În Franța, Până la capătul pământului a fost Cartea anului în 2011 și a primit, de asemenea, Medicis Etranger. În 2009, Fundația Günther Grass acorda acestui roman premiul Albatros. Premiile sunt importante și se poate să fi contat mai ales pentru cititori, care au mereu nevoia de confirmare a valorii cărților pe care le citesc. Pentru David Grossman, mi se pare însă că premiul a fost însuși faptul că a dus până la capăt cartea asta, începută cu 3 ani înainte să-și fi pierdut băiatul în război. În timp ce scria romanul, Uri, fiul cel mic al autorului, moare pe front, în sudul Libanului, răpus de o rachetă lansată de Hezbollah. Devine dificil de spus dacă ceea ce scrii se împlinește sau, invers, ceea ce trăiești trece în ficțiune.


Până la capătul pământului
de David Grossman

Editura: Polirom

Colecția: Top 10+

Traducere din limba ebraică:  Ioana Petridean

Anul apariției: 2014

Nr. de pagini: 744

ISBN: 978-973-46-4907-5

Cartea poate fi cumpărată de aici.

Share.

About Author

Avatar photo

Sunt câte puţin din fiecare carte care mi-a plăcut. Raftul meu de cărţi se schimbă continuu: azi citesc şi citez din Orhan Pamuk, mâine caut ceva din Jeni Acterian. Caut cărţi pentru mine şi pentru alţii. Îmi place să spun că sunt un simplu profesor, într-un oraş de provincie, tocmai pentru că, în sinea mea, ştiu că a fi profesor nu e niciodată atât de simplu. Trebuie să ai mereu cu tine câteva cărţi bune: să ştii, în orice moment, ce carte ar putea face dintr-un adolescent un bun cititor.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura