„Our Ladies of Perpetual Succour /Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” de Lee Hall, un spectacol care poartă semnătura regizorală şi coregrafică a lui Răzvan Mazilu e noua premieră a Teatrului Excelsior. Vă recomand cu multă stăruință să mergeți din toamnă să-l vedeți, veți avea parte de mai bine de două ore de musical de cea mai bună calitate. Îl veți (re)descoperi pe Răzvan Mazilu ca regizor, le veți revedea pe artiste dând noi valențe potențialului lor artistic, veți asculta muzică de cea mai bună calitate. Într-un cuvânt: spectacol!
Prin întrebările adresate lui Răzvan Mazilu am încercat să găsesc pentru voi, iubitorii de teatru, motive de delectare. Dar am încercat să conving adolescenții și pe cei mai puțin iubitori de teatru să meargă la Excelsior și să vadă „Our Ladies of Perpetual Succour” /Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”. Citiți și sper să ne întâlnim în toamnă la teatru și să-mi spuneți dacă am avut sau nu dreptate!
O nouă premieră, un nou musical, o nouă scenă (Teatrul Excelsior). Cum a fost drumul spre premieră al acestui nou spectacol? Cum a apărut ideea acestui nou spectacol?
A fost un fel de „gând la gând” – dorinţa directorului Teatrului Excelsior, Adrian Găzdaru, de a mă invita şi ideea traducătoarei piesei, Carmen Stanicu, de a propune chiar acest titlu montat de mine. Am citit textul şi mărturisesc că am fost puţin bulversat – pentru că e atipic, greu de cuprins într-un sertar unde suntem obişnuiţi să punem doar ceea ce ştim şi nu ne destabilizează. În acelaşi timp, m-am îndrăgostit pe loc de piesa lui Lee Hall, piesă care e, deci, și musical, și text realist contemporan, și spectacol-concert, și parabolă despre viață și moarte, și poezie pură, și actualitate necosmetizată, și dramă, și comedie. Conţine și muzică sacră (Bach, Pergolesi, Handel, Karl Jenkins, Andrew Lloyd Webber), dar și profană (pagini cunoscute din Beatles, Rod Stewart, Eric Clapton, Electric Light Orchestra & Olivia Newton-John).
Iar drumul a fost așa cum se naște fiecare proiect – pe etape atent gândite, cu multă joacă, dar și rigoare, cu repetiţii separate de canto, coregrafie și text, alături de o echipă care m-a urmat întru totul.
Din descrierea spectacolului regăsită în comunicatul de presă pare că spectatorii nu prea vor avea scăpare și se vor vedea prinși de poveste. Cât de mult dans va fi, cât de multă muzică? Să ne aşteptăm și la surprize?
În primul rând, vreau să mă refer la text – un amestec straniu și seducător, în acelaşi timp, de limbaj frust, direct, autentic, metaforă, lirism, umor tipic englezesc și poante adorabile care vin să contrapuncteze tot dramatismul. Am să las publicului surpriza descoperirii textului și – de ce nu- cea a șocului iniţial produs de limbajul folosit. De altfel, trebuie menţionat ca piesa a primit chiar anul acesta Premiul Laurence Olivier pentru cea mai bună comedie la Londra, iar spectacolul chiar se joacă, acum, la Duke of York’s Theatre din capitala Angliei.
Peste tot acest text bulversant se aude muzica de care aminteam mai sus, interpretată absolut spectaculos, performant, de cele șase actriţe din spectacol: Ana Bianca Popescu, Alina Petrică, Aylin Cadîr (pe același rol cu Ioana Mărcoiu), Oana Puşcatu, Daniela Tocari, Meda Topîrceanu.
Din distribuţie fac parte actrițe/dansatoare cu care ați mai lucrat și pentru alte spectacole. Cât de greu a fost să le faceți să intre în noile roluri, cele de „fecioare”?
Le-am spus, în glumă: nu mai aveţi mult şi veţi trece la roluri de mamă, acum e timpul să mai jucaţi adolescente! Doar acest tip de actrițe, extrem de versatile, pregătite oricând pentru orice tip de experiență teatrală, curajoase și cu inteligență scenică, doar ele puteau juca aceste roluri foarte grele, pe cât de generoase, pe atât de dificil de construit, de a le face veridice.
Desigur, contează enorm faptul că am mai lucrat și la alte proiecte, cu majoritatea dintre ele. Spiritul de echipă, încrederea contează enorm, teatrul este muncă de echipă. Ceea ce am obţinut noi, cu acest proiect, e ceva ce se găseşte foarte rar, din ce în ce mai rar pe scenele noastre, și anume disciplina artistică, cea care naşte performanţa.
Cât de modernă este regia spectacolului „Our Ladies of Perpetual Succour” /Fecioarele noastre grabnic ajutătoare”? Putem vorbi de montare clasică vs montare modernă la un musical?
Nu cred că sunt în măsură să spun cât de modernă e propria regie, pot să spun că încerc să îmi păstrez gândul proaspăt și să nu îmi pun limite fanteziei creatoare, să gândesc și pentru publicul tânăr, mai ales cel al Teatrului Excelsior, public ce trebuie cucerit şi readus în sala de spectacole. Spectacolul acesta e pentru ei, dar şi pentru părinții lor.
Da, putem vorbi despre regie clasică sau modernă la un musical, e la fel ca la orice altă piesă de teatru: fiecare regizor re-citește textul cum simte, cum crede, cum știe să monteze. Evident că încerc să îmi aduc propria viziune și propriul punct de vedere asupra unui titlu de musical, mai mult sau mai puţin celebru, nu mă interesează să îl montez clasic, asta au făcut-o alţii foarte bine înaintea mea. De exemplu, am făcut West Side Story (un titlu clasic, consacrat în anii 60) fără pic de decor, doar din trupurile şi energia actorilor și prezența orchestrei – cea care devenea un fel de decor viu, sonor, pentru întreaga montare. Actorii aveau doar costumele și o sacoșă cu recuzita, atât.
Mișcare scenică multă, coordonare până la milimetru cu partenerii de scenă, arta cântului, talent actoricesc, despre toate acestea vorbim la un musical. Dar mai vorbim și despre scenografie pe măsură. Știu că scena de la Excelsior nu e tocmai generoasă, cum ați reușit să faceți față acestei constrângeri?
Orice constrângere o transformăm în provocare. Oricum, ne-am gândit de la bun început la un musical de mici dimensiuni, care sa se potrivească spaţiului. Apoi am urcat pe scena de la Excelsior cu scenografii, Romana Țopescu și Dragoș Trăistaru, și am constatat că nu e chiar atât de mică, iar raportul dintre scenă și spectatori e unul foarte bun, direct, viu. Am găsit imediat soluția eternei probleme: unde să punem orchestra… am lăsat totul „la vedere”, cu convenţia „pe față” și ne-am jucat cu singurul mare obiect, un cub multifuncţional plin de tot felul de surprize.
Vorbim despre un text nou, care aduce în prim-plan problemele specifice adolescenței. Pare curată nebunie să faci un musical plecând de la aceste premise. Și totuși, avem un spectacol nou la Excelsior. Cum ați ajuns să spuneți „Da, vreau să fac acest spectacol!”?
Pur și simplu mi-a plăcut, am simţit, intuiţia mi-a şoptit că e un moment bun, pur și simplu mă reprezintă şi mă ajută pe mine, ca artist, să „vorbesc” publicului (mai ales tinerilor!) despre probleme care sunt, din păcate, prezente, stringent actuale în societatea noastră. Problemele celor șase adolescente obişnuite dintr-un port scoţian pot fi aceleaşi cu cele ale unor tinere obişnuite din România, din Bucureşti sau de oriunde. Îndrăgostirea, speranţele, fricile, sexualitatea, subiectele-tabu, libertatea, nevoia de autenticitate, nevoia de valori, prietenia, credinţa și multe altele…
Pare că sunteți într-o etapă efervescentă a carierei dvs. Ați montat multe spectacole în ultimii ani, pe scene din București, dar și din țară. Publicul român este pregătit pentru acest gen de spectacol, vine la aceste adevărate showuri artistice?
Publicul doreşte și are mare nevoie de acest tip de spectacole, mărturie stau sălile pline şi reacţiile. Avem mare nevoie de musical în Romania, gen care în străinătate s-a tranformat într-o adevărată industrie. Voi susţine şi voi continua să cred în și să montez musical.
„Our Ladies of Perpetual Succour/Fecioarele noastre grabnic ajutătoare” va fi un succes pentru că…
… este un show total şi vorbeşte despre noi, oamenii și despre problemele noastre.
Credit foto: Dragoș Țarălungă pentru foto Răzvan Mazilu; Andrei Runcanu pentru fotografiile din spectacol.
