Cronică de Cristian LUPEȘ (dirijor)

Miercuri 22 mai • Radio România, Studioul ”Mihail Jora”, ora 19

MATRIX (1)

Orchestra de Cameră Radio

Cor de smartphone-uri

Marijn Simons, dirijor

Martin Malatray, dirijorului corului de smartphone-uri

Marius Ungureanu, violă

Program:

Marijn Simons: Chamber Symphony No.1 (p.a.r.)

Vlad Maistorovici: „Icarus Torso” – Studiu de concert pentru violă și orchestră (p.a.a.)

Doina Rotaru: „Nymphea” pentru orchestră de cameră (p.a.a.)

Bernard Cavanna: „Geek Bagatelles” pentru ansamblu de smartphone-uri și orchestră (p.a.r.)

Concert realizat împreună cu Projets GRAME – CNCM Lyon

În 26 mai, merg la vot pentru ca un festival ca SIMN să contiune, să crească, să-și amplifice familia și comunitatea, să ne ofere motivele speranței unei Românii moderne, care inovează, experimentează.  SIMN s-a dezvoltat si a crescut foarte frumos, oferă concerte atât de seducătoare, încât cronicile devin suspect de laudative. Nu-mi stă în fire să fiu de acord cu mulți oameni, dar organizatorii SIMN 2019 m-au fermecat.

Concertul Orchestrei de Cameră Radio a debutat cu Simfonia de cameră nr. 1, scrisă de dirijorul concertului, olandezul Marijn Simons (n. 1982) care a studiat vioara cu Saschko Gawriloff și compoziția cu Daan Manneke și James MacMillan. Biografia asemănătoare a unui glob-trotter –  după cum o definea directorul festivalului, compozitorul Dan Dediu – e o lungă înșiruire de orchestre pe care vă invit să o parcurgeți pe pagina de facebook a festivalului. Dirijor tânăr si implicat în propria lucrare, a dirijat fără partitură, chiar dacă simfonia este scrisă în anul 2011. Noutatea piesei, nu dificultatea, a făcut ca orchestra să aibă atacuri imprecise și intonații discutabile, mai ales în registru acut, sonoritate școlărească în general. Posibil să fi fost de vină si neatenția datorată căptușelii roșii pe care o avea sacoul dirijorului-autor. Despre lucrare prefer – dacă mă înțelegeți – să-l las pe autor să ne ofere câteva explicații.

„Simfonia de cameră nr. 1 (2011) este un aranjament liber al Cvartetului de coarde nr.3 (2004). Prima mișcare începe cu un de-abia audibil cluster de semitonuri, peste care se ridică o melodie a viorii. Din aceasta, întreaga parte se dezvoltă spre o culminație, de unde se revarsă din nou și în cele din urmă se încheie într-un pașnic mi major. A doua mișcare este un scherzo cu un trio la mijloc. Corzile sunt folosite foarte ritmic și percusiv, cu efecte de pizzicato Bartók și col legno battuto. Cea de-a treia mișcare propune un lamento lent, care pare să se termine mai întâi în do major, apoi dezvoltându-se mai dramatic și mai vital. Mișcarea finală aduce în prim-plan virtuozitatea și masivitatea, cu câteva inserții fugatto.” (Marijn Simons)

Vlad Maistorovici (n.1985) este de mult timp considerat o speranță a compoziției românești și se pare că drumul spre maturitate începe să se confunde cu drumul către confirmare. A studiat la Școala Yehudi Menuhin si apoi la Colegiul Regal de Muzică din Londra, a fost distins cu Marele Premiu la secțiunea de muzică de cameră a Concursului Internațional de Compoziție „George Enescu” și acum este doctor în muzică al UNMB, îndrumat de compozitorul Dan Dediu.

Autentică lucrare de teatru instrumental, plină de umor fin, interpretarea a avut norocul de a-l avea protagonist pe Marius Ungureanu, transfigurat total în rolul clovnului nebun pe care părea că-l interpretează, cu viola în mână și cu fața vopsită în alb. Concertul debutează cu  pedala corzilor grave fără solist pe scenă care ne surpinde intrând direct în mijlocul publicului, trântind ușa și agitându-și energic arcușul în aer. Ajuns la primul pupitru (din cele trei) deja pregătit, se străduiește să enerveze orchestra într-un dialog absurd. Foarte bine realizată sonorizarea momentului. Viola a beneficiat de un microfon aplicat perfect reglat timbral și dinamic. Charismaticul solist s-a deplasat între pupitrele din sală, ajungând și în scenă folosindu-se de un arsenal întreg de gesturi si efecte sonore care trădau experiența interpretului în astfel de showuri.

«Icarus Torso este un studiu poetic pentru violă și orchestră într-o singură mișcare, care umează traiectoria a 4 secțiuni: „Măiastra” este inspirată de ideea lui Brâncuși de a sculpta „zborul”, „Hubris” împinge limitele registrului acut al violei cu o melodie în stilul solourilor de chitară electrică, „Event Horizon” indică regiunea de spațiu-timp în jurul unei găuri negre după care lumina emisă nu poate ajunge la observatorul exterior, iar „Elon’s Ride” se referă la autoturismul Tesla Roadster aparținând lui Elon Musk, care orbitează Soarele și poartă în scaunul șoferului un manechin numit „Starman”, botezat așa după piesa lui David Bowie. Lucrarea explorează genul concertant în lumina unor aspecte performatice și își propune integrarea unor concepte, materii sonore și temporalități heterogene, într-un narativ alternativ mitului antic. „Icarus Torso” este o extindere a piesei mele „Icarus: Impromptu Concertant” comandată în 2016 de Sinfonia Cymru.» (Vlad Maistorovici)

A doua piesă, foarte bună, a Doinei Rotaru în SIMN 2019. Lucrarea este inspirată de romanul lui Boris Vian, „Spuma Zilelor”.Eu nu l-am citit, dar audiția piesei m-a făcut să devin curios și interesat de această lectură. În plus, recunosc stânjenit că dacă Doamna Rotaru mă întreabă a doua oară dacă am citit romanul, aș prefera să-i pot da un răspuns pozitiv. Deja recognoscibil stilul lui Rotaru, lucrarea ne oferă aerosolii halucinanți care ne acomodează cu imaginarul intim al autoarei. Am detectat trei secțiuni, susținute în suspensie de pedale paralele, melodici diluate, accidentate uneori de motive ca cel de la trompetă, aluziv jazz-istic. O piesă convingătoare. Aștept să fac rost de partitură ca să-mi fac o idee (și) mai clară. Deocamdată sunt subiectiv agățat de senzorial.

«Nymphea. Sursa de inspiraţie a lucrării este romanul lui Boris Vian, „Spuma Zilelor”. Din contrapunctul măiestrit şi suprarealist de idei şi personaje, de umor şi tragism, am ales să sugerez transformarea luminii în întuneric şi degradarea, micşorarea continuă a spaţiului. Ambele fenomene sunt consecinţele dramei provocate de nufărul uriaş şi distrugător care creşte în corpul personajului Chloé, sugerată, ca şi în roman, de ecouri din cântecul omonim al lui Duke Ellington.» (Doina Rotaru)

Vedeta serii și, în același timp momeala din cârligul de PR al evenimentului, a fost Greek Bagatelles a lui Bernard Cavanna, un excelent compozitor și profesor francez. Vizibil nerăbdător și apoi fericit de interpretare, ne-a oferit o lucrare care și-a depășit condiția de experiment ludic, tranșând traseele unei introspecții intelectuale despre tradiție culturală. Cavana, reușeste să ne ofere cioburile simfoniei a 9-a de Beethoven adunate după o exploziile dramatice urbane devenite, din păcate, fenomenele contemporane cele mai puternice. Publicul a fost invitat să-și instaleze o aplicație pe telefoanele mobile, cu ajutorul căreia participau activ la emisia sonoră de ansamblu. Al doilea dirijor al scenei, Martin Malatray a coordonat „corul” de smartphone-uri mânuite de studenți de anul 1 ai UNMB. De asemenea, cu ajutorul unor pancarte (regie de tip Andrei Șerban) și a unor reguli explicate la început, același dirijor, coordona și participarea publicului, care s-a implicat exuberant în actul artistic. Fragmentele tematice beethoveniene, se puteau auzi astfel în contrapunct din diferitele partide ale orchestrei, din telefoanele studenților publicului și ale lui Malatray… ba chiar și din telefonul lui Dan Dediu, am observat eu iscoditor. Așa cum spuneam mai sus, simțeam sonor o explozie în slow-motion a unei simfonii care are acum și un simbol social-politic, nu doar artistic. Alexandru Marian, concert-maestrul orchestrei, închide lucrarea cu celebra temă intonată în supraacut, diminuendo, trimițând-o parcă spre cer, pe care prefer să mi-l imaginez albastru primăvăratic, după toate întrebările contradictorii apărute în timpul unei lucrări luminoase dar, având încifrate mesajele dramatice ale prezentului.

Geek Bagatelles. «Această piesă prezintă un număr de fragmente din Simfonia a IX-a de Beethoven, imaginându-le ca „resturi”, vestigii sau ruine ale unei capodopere dispărute. Astfel, cele opt fragmente utilizate – uneori o singură armonie – se supun acelorași „ravagii” pe care timpul, dezastrele naturale sau voința distructivă a omului le cauzează monumentelor aparținând marilor civilizații ale trecutului: ruperea, eroziunea, colapsul, ruina, dispersarea, deplasarea, nisipul, pietrele, suprapunerea, dispariția, transformarea, înmormântarea, îngroparea. Rămâne totuși faptul că aceste rămășițe își sfidează soarta și provoacă în noi emoții puternice, vii, de nostalgie, de persistență, de rezistență, de poezie. Analogia dintre acest timp complet dispărut și timpul nostru deschide noi perspective, care par să dezvăluie propriile noastre pierderi, propriile noastre eroziuni, memoria noastră lacunară, a ceea ce rămâne distinct sau indistinct în noi, ruinele noastre personale, elementele odinioară glorioase, amintiri ale splendorii zilelor de ieri sau acelea care sunt pierdute în nisip și praf. O altă analogie cu distrugerile recente ale Templului lui Bel din Palmyra de către statul islamic, distrugeri ale valorilor noastre celor mai înalte, sau chiar într-un domeniu complet diferit, dar cu atât mai mult mai insidios și mai puțin spectaculos, dislocarea societăților noastre, printr-o economie globalizată, hegemonică, guvernând prin dereglementare cu ajutorul companiilor supra-statale, abuzând drepturile fundamentale, de-localizând, „uber-izând”, chiar sub privirea neajutorată a politicienilor, acești campioni ai consumismului, ai hiper-conectivității indicând faptul că o complet altă civilizație este în mișcare – civilizațiile nu sunt nemuritoare – și cu asta, Geek bagatelles, pare să fie mai mult decât numai o simplă fantezie.» (Bernard Cavanna)