Am recitit, de săptămâni bune, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, ediţia primă din 2005, pare-mi-se, cele două volume elegant copertate la Humanitas.
Îmi amintesc febra interioară cu care l-am parcurs atunci, o lectură cumva pe diagonală, ca şi cum ochiul flămând ar fi ars nu ştiu ce etape…
Cărtărescu rămâne, chiar şi azi, scriitorul pe care îmi doresc să-l cunosc la propriu, cel mai aproape de imaginea mea, perpetuată şi prea puţin modificată în timp, despre „omul care scrie”. Şi totul a pornit, nu din facultate, când profa de stilistică analiza cu noi fragmente din Levantul, ci mai târziu, când anumite riscuri legate de maternitate m-au silit să renunţ la serviciu şi să-mi reduc viaţa la dimensiunile canapelei din faţa televizorului. La care mă uitam până la abrutizare, trebuie să recunosc.. Ştiu, am mai scris şi altădată despre bucuria intensă, dar mai ales despre surprinderea cu care atunci, în 1998, butonând telecomanda, m-am oprit frapată de ochii adânci ai unui tânăr pletos, căruia i se lua un interviu; cumva, nu se simţea deloc în largul său şi nici nu se străduia (sau nu se pricepea) să ascundă acest lucru, dar în acelaşi timp vocea lui suna atât de natural, conservând ca prin minune, în inflexiunile ei molatice, toată gama de sentimente care-l încercau: de la timiditatea care părea, în general, să-l caracterizeze şi până la francheţea opiniilor. Totul, fără nicio intenţie de a poza sau de a epata, căreia e atât de greu să-i rezişti. Am început apoi să-i caut cărţile deja apărute. Am fost încercată, deseori, de dorinţa de a-i scrie pur şi simplu. Părea, ca om, de o inefabilă fragilitate. Părea înfometat după prieteni, după atenţie…
M-a durut (şi mă doare încă) faptul că fiinţa lui de carne şi de hârtie stârneşte, până la un punct, atâta injustă, de neînţeles adversitate. Nu am prea multe iluzii în privinţa lumii literare în general, ştiu ce vierme periculos este, la nivelul acesteia, invidia. M-am familiarizat deja cu „războaiele” breslei (de margine sau de centru, fără prea mari diferenţe), cu clişeele şi inerţiile unora dintre scriitorii vârstnici, cu lipsa lor de flexibilitate culturală, semn al închiderii, al mortificării spiritului… Dar, Dumnezeule, încrâncenarea lor este absolut revoltătoare! Ca şi în cazul altor scriitori mari, Mircea Cărtărescu pare să fie mai degrabă citat decât citit!
Relectura Jurnalului său mă consumă, mă atrage, mă intrigă, mă înfurie, mă fascinează. O continuă, neverosimilă jupuire zilnică îl stăpâneşte pe omul acesta veşnic nemulţumit de sine şi de ceilalţi. O trecere, aproape fără tranziţie, de la disperare şi neîncredere în cuvântul scris la bucuria înaltă, dar de scurtă combustie, a primirii unor veşti despre burse de creaţie, premii, cronici laudative etc. Fuga de şi înspre o solitudine pe care o doreşte fecundă în planul transfigurator al ficţiunii, dar care îl devorează înfiorător în secunda următoare. Toate paginile redau, amplificate până la saturaţie, relaţia acestui om cu scrisul celorlalţi şi al său, cumplitul şi dulcele daimon care-l trece prin toate vămile suferinţei.
Scrisul, singura piele care-l încape, pe care o caută insaţiabil, dar care arde precum cămaşa îmbibată cu sângele otrăvit al centaurului Nessus. Scrisul trudnic, salahorie etajată pe ani, luni, săptămâni, zile, ore. Proiecte urmărite cu îndârjire şi cu împotriviri supraomeneşti la tot ceea ce îl poate distrage de la scris. Cărţi, iubite şi detestate, treceri bruşte de la extaz la agonie, încât te descumpăneşte această fiinţă care pare să nu-şi găsească niciodată locul şi liniştea. Aci îl acuzi, exasperat, de cochetărie livrescă şi de autorlâc, aci te cutremură adâncimea reală a crizelor sale. Mi-e drag şi mi-e ciudat de aproape prin fiecare rând pe care-l recitesc. Căci revin la Jurnal după ce am parcurs trilogia Orbitor şi recentul Solenoid. Jurnalul îmi oferă diagrama sinuoasă a tuturor textelor cărtăresciene. Munca sisifică, topirea amintirilor din copilărie şi adolescenţă, fascinaţia figurii materne. Mitul păianjenului şi al fluturelui. Bogăţia mirabilă şi totodată spaimele vieţii onirice. Lumea mea interioară, tulburată deja de crizele şi deposedările maturităţii, se străvede cumva luminos în scrisul lui Mircea, ca într-un cocon de dimensiuni monstruos-hiperbolice, dar extrem de preţios prin larva aurei care foşgăie, clipă de clipă, în interiorul acela de mătase…
