Pentru mulţi dintre noi, ştiinţa este o combinaţie rece de formalism arid şi expertiză pe care o putem aprecia intelectual, dar de care găsim dificil să ne apropiem, aşa cum tot dificil ni se pare să ne încredinţăm ei din punct de vedere moral sau uman.

De fapt, în mai toate privinţele, raportarea noastră la ştiinţă este paradoxală. Îi acceptăm binefacerile până la a integra organic tehnologia în viaţa noastră, dar îi ignorăm fără regrete metoda (fără doar şi poate cea mai mare cucerire epistemică a omului) şi refuzăm să integrăm principiile ei în normele noastre comportamentale sau în meditaţia noastră morală. Ne temem de ea atunci când se retrage în măruntaiele Pământului, precum marele inel de la CERN, o încorporăm în mai toate scenariile noastre apocaliptice, o interpretăm greşit sau îi răstălmăcim intenţiile, o judecăm după canoane străine sau, pur şi simplu, pătrundem neînfricaţi în cotloanele ei specializate, amăgindu-ne că documentarea sumară, neghidată şi de cele mai multe ori necritică făcută pe Internet ţine loc de specializare şi de expertiză reală.

Aşadar, ne aflăm în mijlocul unei locuiri paradoxale. Impregnaţi de vocabular ştiinţific (cine dintre noi poate scăpa de limbajul newtonian? Cred că nimeni, Forţa fie cu voi!…), cu imaginarul populat cu frânturi discursive, dependenţi de tehnologie, studiind substanţial (ca timp acordat) ştiinţele în şcoli, rămânem totuşi departe de cele mai multe ori de miezul de modestie, pasiune, toleranţă, dar şi idiosincrazie, care a animat mereu ştiinţa autentică. Motivele pot fi numeroase. Am putea invoca o anumită ariditate a teoriilor ştiinţifice şi o reticenţă de ansamblu a comunităţii savante în faţa “popularizării”, pe care mulţi oameni de ştiinţă o înţeleg de fapt ca pe o vulgarizare. Acest neajuns a fost acoperit însă tot mai mult în ultimele trei, patru decenii în urma unei diluări a neîncrederii printre oamenii de ştiinţă faţă de scrisul de popularizare. Din fericire, secolul XX ne-a adus mari savanţi care nu s-au sfiit să-şi asume şi statutul de mari educatori. Amintim aleatoriu câteva nume din ilustrul şir: Einstein, Turing, Heisenberg, Freud, Bohr, Monod, Sagan, Hawking, Dawkins, Margulis, E.O. Wilson, Gould, Prigogine sau Ian Stewart.

Dar poate că motivul real pentru care e atât de greu (dar şi atât de pasionant) să ne apropiem de ştiinţa de calitate stă în ghemul de atitudini, valori şi trăsături de caracter pe care-l presupune performanţa ştiinţifică. În primul rând, ştiinţa presupune libertatea absolută a opiniilor, supunerea lor unui proces de evaluare şi de triere (cu siguranţă, cel mai dur din câte există) şi exerciţiul stoic al renunţării la opiniile care nu sunt susţinute de fapte. Oricât de dragi ne-ar fi, oricâtă siguranţă şi confort intelectual şi existenţial ne-ar da. Simplu spus, a accepta grila morală a ştiinţei înseamnă adeseori a fi capabil să-ţi sacrifici liniştea de dragul adevărului. În al doilea rând, a gândi ştiinţific presupune onestitate intelectuală. Eroarea este, pentru omul de ştiinţă, o catapultă spre teorii mai bune şi mai suple şi nu un reziduu care trebuie ignorat de dragul unei teorii pe care am vrea-o salvgardată pentru beneficiile pe care ni le aduce. De aceea, a gândi ştiinţific înseamnă a nu acorda credit a priori nici unei idei, a fi dispus să renunţi oricând la ceea ce susţineai cu câteva clipe înainte, a fi capabil să-ţi recunoşti prejudecăţile şi să renunţi la ele. În al treilea rând, înseamnă capacitate de abstractizare şi de a gândi contraintuitiv (nu încetez niciodată să mă cutremur cu veneraţie în faţa curajului intelectual al celor care au teoretizat prima oară atomii, mişcarea Pământului sau cosmologia Big Bang-ului). Toate acestea fac din ştiinţă un hap greu de înghiţit deşi perfect accesibil, invitându-ne mereu în marea aventură. Dacă ar putea vorbi, ştiinţa ne-ar spune în fiecare clipă: Iată, eu stau la uşă şi bat.

Odiseea umană. De la viaţa în copaci la înţelegerea cosmosului este una dintre cele mai bune (mici) istorii ale ştiinţei pe care le-am citit vreodată. Cred că aş putea număra pe degetele de la o mână cărţile pe care le-am citit cu acelaşi sentiment de emoţie şi cu aceeaşi profundă empatie. Printre ele, aş aminti Lunaticii lui Arthur Koestler sau De la lumea închisă la universul infinit a lui Alexandre Koyré. Mlodinow reuşeşte admirabil o expunere emoţională, în mare parte biografică, dar selectând exact momentele ideatice cruciale, a istoriei gândirii ştiinţifice şi tehnologice a omenirii, de la primele încercări timide ale lui Homo Habilis până la “descoperirea” statistică a bosonului Higgs în acceleratoarele de la Geneva. Mlodinow împleteşte admirabil biograficul cu bibliograficul, elementul personal cu maiestuosul universal al legii ştiinţifice, reuşind să desfăşoare fibre virbrânde de emoţie pură, de amor intellectualis, dar şi de compasiune umană.

Miezul pur personal al lucrării, imaginea tatălui care bântuie paginile cărţii, pasajele strălucitoare care creează peste timp o punte profund umană între fiul savant şi părintele ignorant, dar greu încercat (fost deţinut în lagărul de la Buchenwald), dau lucrării lui Leonard Mlodinow un aer special şi preţios. Şi, nu în ultimul rând, fac din ea mărturia unei alegeri personale cutremurătoare. Pentru eminentul fizician de la Caltech, ştiinţa este calea spre sufletul omenesc, spre acceptarea hazardului şi ostilităţii universului şi poate singura furnizoare de indicii la întrebări teribile precum aceasta: cum este posibil să supravieţuieşti Holocaustului doar pentru că s-a întâmplat să fii în poziţia 3004 pe lista însoţitoare a unui transport de doar 3000 de persoane către camerele de gazare? Şi, mai general, cum putem iubi un Univers în care Holocaustul este posibil, iar hazardul poate muşca cu asemenea colţi însângeraţi?

Cartea se încheie simetric, aşa cum începuse, cu imaginea tatălui, într-una dintre cele mai emoţionante pagini scrise vreodată de vreun om de ştiinţă. În fond, e firesc să fie aşa. Pentru că orice aventură intelectuală, fie şi cea mai selectă dintre ele, nu poate avea valoare sau consistenţă dacă nu se înrădăcinează în solul memoriei şi în nesaţul personal. Pentru că ştiinţa a dat omului singura cale de a bâjbâi până (sperăm!) la capătul culoarului întunecat în care ne-am trezit aruncaţi. Şi care, ca orice ieşire din infern, presupune credinţă şi dragoste:

“La celălalt capăt al firului era un medic de la spitalul Universităţii din Chicago. El m-a informat că tatăl meu suferise un atac cerebral şi era în comă… Seara am fost la spital, privindu-l pe tatăl meu, care stătea întins pe spate, cu ochii închişi şi părând liniştit. M-am aşezat lângă el şi i-am trecut mâna prin păr. Trupul lui era cald şi dădea senzaţia de viaţă, ca şi cum ar fi fost adormit şi s-ar fi putut trezi în orice moment, zâmbind la vederea mea, întinzând mâna să mă atingă şi întrebându-mă dacă nu vreau nişte hering marinat cu pâine de secară la micul dejun. I-am vorbit tatălui meu, i-am spus că-l iubesc – la fel cum, mulţi ani măi târziu, aş fi vrut să le spun acelaşi lucru copiilor mei când dormeau. Dar medicul a insistat că tatăl meu nu doarme şi că nu-mi poate auzi vocea. Encefalograma lui arăta ca era practic mort… În clipa aceea am urât ştiinţa şi aş fi vrut ca ea să greşească. Cine sunt medicii şi oamenii de ştiinţă, ca să-ţi spună soarta unei fiinte omeneşti? Atunci aş fi dat orice, sau totul, ca să îl am din nou pe tatăl meu pentru o zi, o oră sau chiar numai un minut, să-i spun că l-am iubit şi să-mi iau rămas bun. Dar sfârşitul a survenit exact cum spusese medicul… Toată viaţa stătusem în camera de zi şi vorbisem cu el, dar acum stăteam acolo ştiind că el nu mai este decât o amintire şi că niciodată nu voi mai vorbi cu el. Mulţumită călătoriei intelectuale a umanităţii, ştiam că atomii lui continuă să existe şi că vor exista întotdeauna; dar mai ştiam şi că, deşi atomii lui nu au murit odată cu el, acum ei se vor risipi. Organizarea lor în fiinţa care fusese tatăl meu dispăruse şi nu va mai exista niciodată, decât ca o umbră în mintea mea şi în minţile celorlalţi care l-au iubit. Şi mai ştiam că peste câteva decenii acelaşi lucru se va întâmpla şi cu mine. Spre surprinderea mea, mi-am dat seama că ceea ce învăţăsem graţie străduinţelor mele omeneşti de a înţelege lumea fizică, nu mă împietrise, ci doar îmi dăduse putere. M-a ajutat să-mi depăşesc durerea sufetească, să mă simt mai puţin singur, fiindcă făceam parte din ceva mai mare. Mi-a deschis ochii în faţă frumuseţii copleşitoare a existenţei, indiferent de numărul anilor care ne sunt hărăziţi. Chiar dacă nu a avut niciodată şansa să înveţe la liceu, tatăl meu a nutrit o mare apreciere şi curiozitate pentru natura lumii fizice. Într-una din conversaţiile noastre avute în camera de zi, în tinereţea mea, îi spusesem că voi scrie odată o carte despre acest subiect. În fine, după decenii, aceasta este cartea”.

Editura Herald;

Anul apariţiei: 2016;

Nr. pagini: 416;

Traducător: Walter Fotescu;

ISBN: 978-973-111-583-2.

Sursa foto: www.randomstruik.co.za

 

Share.

About Author

Avatar photo

De când am învăţat să citesc, viaţa mea s-a desfăşurat numai în preajma cărţilor. Citesc orice mă face să mă simt curios, neliniştit, acasă sau străin. Citesc orice mă face să mă întreb şi să nu dorm noaptea. Citesc orice promite să nu se lase rezolvat uşor. Cred în metodă, dar nu mă pot ţine de ea, aşa că am decis să-mi accept în cele din urmă condiţia de gurmand livresc. Citesc pe apucate, din intuiţie, din plăcere, iar când scriu despre ceea ce citesc, încerc să pun în rândurile mele câte puţin din toate acestea.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura