Octavian Soviany – E noapte în Arhipelag

Octavian Soviany este unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. Nu spun că ar fi și cel mai titrat sau cel mai citit/ apreciat/ premiat/ nominalizat. Tuturor acestora el le răspunde cu o dezarmantă smerenie. Deși este „o voce”, el preferă să își rostească discursul calm, pe note joase, cât să fie auzit doar de cei care sunt cu adevărat interesați de ceea ce are el de spus. Pentru ceilalți, preferă să nu existe. Altfel spus, se sustrage neobservat de la orice tip de tiradă vocală, nu dă semnale cu fum, nu se dă în spectacol. El doar scrie și publică. Și tace.

Și totuși, după părerea mea, rămâne unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani. Și aceasta, nu pentru că a reușit să atingă mai toate laturile literaturii, publicând în egală măsură poezie, proză, teatru, critică și istorie literară și traduceri, ci pentru că în fiecare dintre acestea a strălucit. Nu a făcut nimic „de mântuială”, ci cu fiecare carte publicată, indiferent de domeniul literar abordat, a dat maxim din ceea ce a avut de dat în acel moment. De aceea ar fi foarte greu de făcut o clasificare a operelor sale și a numi câteva lucrări reprezentative.

În cele ce urmează mă voi opri asupra celui mai recent volum de poezie al domniei sale: E noapte în Arhipelag, editura Paralela 45, 2017.

La prima vedere, volumul pare mai degrabă o plachetă, numărând doar 25 de poezii, dispuse într-un mod aerisit (cum îi stă bine, de altfel, poeziei de calitate) pe un total de 55 de pagini. Ai fi tentat să te întrebi: de ce doar 25 de poezii? Dar citindu-le vei înțelege că miza poetului nu a fost legată de cantitate, ci mai cu seamă de calitate, preferând să livreze 25 de mostre de poezie de esență tare, decât să abuzeze necinstit de un număr de pagini pe care să le umple cu nimicuri însăilate, lipsite de esență. Acesta este „defectul” profesionistului.

Dar să revenim la obiectul analizei noastre, poezia lui Octavian Soviany din acest volum. Oprindu-ne la primele două poezii, care de regulă sunt fie adevărate arte poetice, fie doar liniile de forță ale volumului, putem constata predispoziția poetului spre antagonism, spre dualitate. Dar ce forțe de opun, oare, aici? Sufletul sau conștiința poetului, ce tinde să se lase înghițit(ă) de întunericul unei deznădejdi dezarmante…

„Fratele meu,/ întunericul, vine// Se apropie/ și mă amenință/ cu colții și cu/ ghearele lui// Iar eu ce pot face?/ Aștept// Aștept să mă fac/ și eu întuneric// Sau ceva/ mic și uscat și tare/ ca o scârnă de oaie.// Ceva anonim/ ca stropii unei/ ploi obosite/ sau ca iarba din cimitire,”

cu lumina izvorâtă din atingerea trupului femeii iubite, care, urmând luminii celei dintâi, biruiește întunericul:

„După ce/ te-am mângâiat/ îndelung/ în palma mea/ a apărut pe neașteptate/ linia vieții./ De când mi-am lipit/ fața de pântecul tău/ nu-mi mai e frică/ de întuneric.”

Astfel de dualități se vor regăsi pe tot cuprinsul micului volum de versuri. Războiul dintre întuneric și lumină, dintre disperare și iubire se va desfășura însă, tăcut, pe o perpetuă atmosferă de spleen. De altfel, nu puține vor fi și trimiterile la simbolism, în general, și la Bacovia în special. Și pentru că simbolismul înseamnă și foarte multă culoare, vă voi reda spre exemplificare, următoarea doză de simbolism pur:

„Încerc să pictez/ harta/ trupului tău./ Munții/ sunt colorați într-un/ cafeniu molcom./ Urmează colinele/ galbene/ care îmbie la somn./ O să-ți pictez cu albastru/ venele și arterele,/ Cu verde/ pădurea ascunsă/ în care/ noapte de noapte/ luna răsare de/ două ori,/ iar moartea/ are gustul/ unui ceai dulce și/ fierbinte de soc.”

Cât privește tributul pe care Octavian Soviany i-l aduce lui George Bacovia, acesta este unul demn atât de personalitatea ilustrului fondator al simbolismului românesc, cât și de eticheta pe care și-a impus-o sieși al nostru contemporan, în sensul că acesta reia tema plumbului, dar crează noi variațiuni la aceasta, fără a cădea în păcatul unei pastișe ieftine și fără a risca să-și piardă originalitatea:

„Urcăm/ prin turnul de apă./ Eu – mai încet,/ fiindcă/ respirația mea/ e plină de plumb./ Tu – ca un noruleț/ mic și trandafiriu./ Nu-ți mai zăresc/ decât tocurile pantofilor,/ nu-mi mai aud/ decât respirația/ plină de plumb./ Încep să adulmec./ Aerul dintre gleznele tale/ miroase/ ca o seară cu fulgere/ când totul/ se prăbușește.”

De altfel, până la finalul cărții fiecare poezie va fi o nouă poveste de dragoste – război, cei doi căutându-se asincronic, prin întuneric, fără a se găsi niciodată pe deplin, mai mult intuindu-se, mai mult adulmecându-se. Trupurile lor sunt mai mereu eterice, imposibil de atins, de pipăit, de cuprins, ca în versurile acestea:

„Pe scaunul din/ fața mea/ te-ai așezat tu./ Deocamdată/ ești invizibilă./ Îți simt doar/ mirosul./ Căldura trupului tău/ îmi pătrunde/ în degete,/ iar sub rochia neagră/ îți întrezăresc/ sânii și umerii.”

Cu totul surprinzător este însă finalul volumului. Și aceasta din două motive. Mai întâi pentru că, în ciuda faptului că pe întregul cuprins al acestuia, lumina a părut a fi mai degrabă în defensivă, întunericul lăsându-se cu greu străpuns la răstimpuri, ultima poezie denotă o victorie aproape nesperată a zorilor de zi ce au pus capăt unei nopți ce amenința să se statornicească pentru totdeauna peste Arhipelagul iubirii celor doi. Și chiar dacă nu este vorba despre o țâșnire orbitoare a unei lumini prevestitoare de pace eternă, avem totuși o condamnare la moarte a morții. Iar al doilea motiv pentru care finalul este într-adevăr surprinzător, este prezența vie, în această ultimă poezie, a unei ironii sfredelitoare, complet atipică în contextul întregului volum, ironie izvorâtă dintr-o siguranță de sine ce denotă forța unei victorii depline asupra întunericului deznădejdii despre care vorbeam în debutul acestei cronici:

„Tu, moarte,/ ești cea mai banală/ femeie./ Te îmbraci/ totdeauna în cenușiu/ și porți după tine/ o geantă mare de moașă/ în care îți ții/ nenumăratele seringi/ și scalpele./ Uneori aud cum îți clănțăne/ proteza dentară./ Porți chiloți/ groși de flanelă/ ca infirmierele pensionare./ Nu-i mai impresionezi/ nici măcar pe sinucigași./ Ce să mai spun/ despre condamnații/ la moarte?/ În coșul călăului/ capetele lor/ cască de plictiseală.”

Așadar, Octavian Soviany ne servește cu acest volum de poezie, o nouă porție de esențe alese, menite să ne îmbete simțurile și să ne deștepte luciditatea. Căci, nu-i așa, aceasta este miza principală a poeziei: uzând de farmecul metaforelor să presare, pe nesimțite, pulbere de Adevăr, peste ochii sufletului și ai minții. Iar bătrânului alchimist, Octavian Soviany, această vrajă îi iese pe deplin și încă cu prisosință.

Editura: Paralela 45